Catehismul Bisericii Catolice. Partea a IV-a
Capitolul al doilea
Tradiţia rugăciunii
2650. Rugăciunea nu se limitează la manifestarea spontană a unei porniri lăuntrice: pentru a te ruga, e nevoie să vrei. Nu este destul nici să ştii ceea ce revelează Scripturile despre rugăciune: trebuie să şi înveţi să te rogi. Iar în "Biserica ce crede şi se roagă1" Duhul Sfânt, prin intermediul unei transmiteri vii (Sfânta Tradiţie), îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage.
2651. Tradiţia rugăciunii creştine este una dintre formele de dezvoltare a Tradiţiei credinţei, îndeosebi prin contemplarea şi studierea de către credincioşi a evenimentelor şi cuvintelor Economiei mântuirii, pe care le păstrează în inima lor, şi prin pătrunderea profundă a realităţilor spirituale pe care le experimentează2.
Articolul 1
La izvoarele rugăciunii
2652. Duhul sfânt este, în inima ce se roagă, "apa vie, săltătoare în Viaţa cea veşnică" (In 4, 14). El ne învaţă să-l primim de la Izvorul însuşi: de la Cristos. În viaţa creştină există izvoare unde ne aşteaptă Cristos ca să ne adape cu Duhul Sfânt.
Cuvântul lui Dumnezeu
2653. Biserica "îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii (...) ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească ‘înalta cunoaştere a lui Isus Cristos’. (...) Dar cirirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune, ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om; căci ‘vorbim cu El când ne rugăm şi îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeieşti’3".
2654. Părinţii spirituali, parafrazându-l pe Matei (7, 7), rezumă astfel dispoziţiile inimii hrănite din Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune: "Căutaţi citind şi veţi afla meditând; bateţi rugându-vă şi vi se va deschide prin contemplaţie4".
Liturgia Bisericii
2665. Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, care în liturgia sacramentală a Bisericii , vesteşte, actualizează şi împărtăşeşte taina mântuirii, se continuă în inima care se roagă. Părinţii spirituali asemuiesc uneori inima cu un altar. Rugăciunea interiorizează şi asimilează liturgia în timpul şi după celebrarea ei. Chiar şi atunci când este trăită "în taină" (Mt 6, 6), rugăciunea este întotdeauna o rugăciune a Bisericii, este o comuniune cu Sfânta Treime5.
Virtuţile teologale
2656. Se intră în rugăciune aşa cum se intră în liturgie: pe poarta cea strâmtă a credinţei. Prin semnele Prezenţei sale, ceea ce căutăm şi dorim noi este Faţa Domnului, ceea ce vrem să auzim şi să păzim este Cuvântul lui.
2657. Duhul Sfânt, care ne învaţă să celebrăm liturgia în aşteptarea întoarcerii lui Cristos, ne educă să ne rugăm întru speranţă. La rândul lor, rugăciunea Bisericii şi cea personală hrănesc în noi speranţa. Mai ales Psalmii, cu limbajul lor concret şi variat, ne învaţă să ne ancorăm speranţa în Dumnezeu: "Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar El s-a aplecat spre mine, a ascultat strigarea mea" (Ps 40, 2). "Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă, prin puterea Duhului Sfânt" (Rom 15, 13).
2658. "Speranţa nu înşeală, căci iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5, 5). Rugăciunea, modelată de viaţa liturgică, soarbe totul din Iubirea cu care suntem iubiţi în Cristos şi care ne dă să-i răspundem, iubind aşa cum ne-a iubit El. Iubirea este izvorul însuşi al rugăciunii; cel ce soarbe din el atinge culmea rugăciunii:
Te iubesc, Dumnezeul meu, şi singura mea dorinţă este să te iubesc până la ultimul suspin al vieţii mele. Te iubesc, Dumnezeul meu nesfârşit de vrednic de iubire, şi vreau mai bine să mor iubindu-te, decât să trăiesc fără să te iubesc. Te iubesc, Doamne, şi singurul har pe care ţi-l cer este cel de a te iubi pe vecie (...) Dumnezeul meu, dacă limba mea nu-ţi poate spune în orice clipă că te iubesc, vreau ca inima mea să ţi-o spună mereu, ori de câte ori respir6.
"Astăzi"
2659. Învăţăm să ne rugăm în anumite momente, ascultând Cuvântul Domnului şi participând la misterul său pascal, dar Duhul său ne este oferit în orice moment, în întâmplările din fiecare zi, pentru a face să izvorască rugăciunea. Învăţătura lui Isus despre rugăciunea către Tatăl nostru este în aceeaşi linie ca şi învăţătura despre Providenţă7: timpul se află în mâinile Tatălui; noi îl întâlnim în prezent, nu ieri, nici mâine, ci astăzi: "O, de aţi asculta astăzi glasul lui! Să nu vă împietriţi inimile!" (Ps 95, 7-8).
2660. A te ruga în mijlocul întâmplărilor de fiecare zi şi de fiecare clipă este una dintre tainele Împărăţiei, dezvăluie "celor mici", slujitorilor lui Cristos, "săracilor" din Fericiri. Vrednic şi drept este să ne rugăm pentru ca venirea Împărăţiei dreptăţii şi a păcii să influenţeze mersul istoriei, dar este la fel de important să plămădim prin rugăciune şi aluatul situaţiilor umile de fiecare zi. Toate formele de rugăciune pot fi acea plămadă cu care Domnul asemuieşte Împărăţia8.
PE SCURT
2661. Duhul Sfânt îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage, în Biserică, printr-o transmitere vie, care este Tradiţia.
2662. Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia Bisericii, virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii sunt izvoare ale rugăciunii.
Note