Articolul 3
În timpul Bisericii


2623. În ziua de Rusalii, Duhul făgăduinţei a fost revărsat asupra ucenicilor care se aflau "adunaţi în acelaşi loc" (Fapte 2, 1) aşteptându-l, "cu toţii stăruind într-un cuget în rugăciune" (Fapte 1, 14). Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ce a spus Isus80, o formează şi la viaţa de rugăciune.

2624. În prima comunitate din Ierusalim, credincioşii "erau stăruitori în învăţătura apostolilor, în comuniunea frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fapte 2, 42). Înşiruirea aceasta este tipică pentru rugăciunea Bisericii: întemeiată pe credinţa apostolică şi confirmată de caritate, e hrănită în Euharistie.

2625. Rugăciunile sunt mai întâi cele pe care credincioşii le ascultă şi le citesc în Scripturi, dar ei le actualizează, mai ales pe cele din Psalmi, pornind de la împlinirea lor în Cristos81. Duhul Sfânt, care i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii lui. Aceste formulări se vor dezvolta în marile tradiţii liturgice şi spirituale. Formele rugăciunii, aşa cum ni le dezvăluie Scripturile apostolice canonice, vor rămâne ca norme pentru rugăciunea creştină.


I. Binecuvântarea şi adoraţia

2626. Binecuvântarea exprimă cea mai adâncă pornire a rugăciunii creştine: ea este întălnirea dintre Dumnezeu şi om; în ea se cheamă şi se unesc Darul lui Dumnezeu şi primirea din partea omului. Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând şi ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea.

2627. Această pornire este exprimată în două forme fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a binecuvântat82); alteori ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează83)

2628. Adoraţia este dispoziţia fundamentală a omului care se recunoaşte creatură în faţa Creatorului său. Ea exaltă măreţia Domnului care ne-a creat84 şi atotputernicia Mântuitorului care ne eliberează de rău. Este prosternarea sufletului înaintea "Regelui Slavei" (Ps 24, 9-10) şi tăcerea respectuoasă în faţa lui Dumnezeu "întotdeauna mai presus de noi85". Adorarea Dumnezeului de trei ori sfânt şi preavrednic de iubire ne umple de umilinţă şi ne dă siguranţă în rugile noastre.


II. Rugăciunea de cerere

2629. În Noul Testament, vocabularul implorării este bogat în nuanţe: a cere, a implora, a chema stăruitor, a invoca, a striga şi chiar şi "a lupta în rugăciune86". Dar forma cea mai obişnuită, fiindcă este cea mai spontană, este cererea. Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conştiinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârşia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restrişte, nici scopul nostru ultim, ba mai mult, păcătoşi fiind, ştim, în calitate de creştini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la El.

2630. În Noul Testament nu se află rugăciuni de plângere, frecvente în Vechiul Testament. De acum înainte, în Isus cel Înviat, cererea Bisericii este purtată de speranţă, chiar dacă ne mai aflăm încă în aşteptare şi mai avem încă a ne converti în fiecare zi. De la cu totul altă adâncime izvorăşte cererea creştină, aceea pe care Sfântul Paul o numeşte geamăt: geamătul făpturii aflate "în chinurile facerii" (Rom 8, 22), dar şi al nostru "în aşteptarea răscumpărării trupului nostru, căci întru nădejde am fost mântuiţi" (Rom 8, 23-24); în sfârşit "gemetele negrăite" ale Duhului Sfânt însuşi, care "vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să cerem aşa cum trebuie" (Rom 8, 26).

2631. Cererea de iertare este prima mişcare a rugăciunii de cerere87. Ea este preambulul unei rugăciuni drepte şi curate. Smerenia plină de încredere ne aşează iarăşi în lumina comuniunii noastre cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos, dar şi unii cu alţii88; atunci, "orice îi vom cere, vom primi de la El" (1 In 3, 22). Cererea de iertare este preambulul liturgiei euharistice ca şi al rugăciunii personale.

2632. Cererea creştină este axată pe dorirea şi căutarea Împărăţiei care vine, după învăţătura lui Isus89. Există o ierarhie în cereri: mai întâi Împărăţia, apoi ceea ce este de trebuinţă pentru a o primi şi pentru a colabora la venirea ei. Această colaborare la misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, misiune care este acum cea a Bisericii, constituie obiectul rugăciunii comunităţii apostolice90. Rugăciunea Sfântului Paul, a Apostolului prin excelenţă, este cea care ne dezvăluie cum "dumnezeiasca grijă" pentru toate Bisericile trebuie să însufleţească rugăciunea creştină91. Prin rugăciune, orice botezat lucrează pentru venirea Împărăţiei.

2633. Când participăm astfel la iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, ne dăm seama că orice nevoie poate deveni obiectul unei cereri. Cristos, care şi-a asumat totul pentru a răscumpăra totul, e preamărit prin cererile pe care le înălţăm Tatălui în Numele său92. Având această certitudine, Sfinţii Iacob93 şi Paul ne îndeamnă să ne rugăm în orice împrejurare94.


III. Rugăciunea de mijlocire

2634. Mijlocirea este o rugăciune de cerere care ne configurează îndeaproape rugăciunii lui Isus. El este Unicul Mijlocitor la Tatăl pentru toţi oamenii, şi mai cu seamă pentru păcătoşi95. El "poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei care, prin El, se apropie de Dumnezeu, fiind pururi viu ca să mijlocească pentru ei" (Evr 7, 25). Duhul Sfânt însuşi "mijloceşte pentru noi (...), iar mijlocirea lui pentru sfinţi este după voia lui Dumnezeu" (Rom 8, 26-27).

2635. Mijlocirea, cererea făcută în favoarea altuia, este, de la Abraham încoace, trăsătura proprie a unei inimiîn armonie cu milostivirea lui Dumnezeu. În timpul Bisericii, mijlocirea creştină participă la aceea a lui Cristos : ea este expresia împărtăşirii sfinţilor. În mijlocire, cel care se roagă nu "caută ale sale, ci mai degrabă pe ale altora" (Fil 2, 4), mergând până la rugăciunea pentru cei care îi fac rău96.

2636. Primele comunităţi creştine au trăit din plin această formă de împărtăşire97. Apostolul Paul le face astfel părtaşe alături de el la slujirea Evangheliei98, dar şi mijloceşte pentru ele99. Mijlocirea creştinilor nu cunoaşte hotare: "pentru toţi oamenii, pentru toţi cei în autoritate" (1 Tim 2, 1), pentru prigonitori100, pentru mântuirea celor care resping Evanghelia101.


IV. Rugăciunea de mulţumire

2637. Mulţumirea este caracteristică rugăciunii Bisericii care, celebrând Euharistia, manifestă şi devine tot mai mult ceea ce este. Într-adevăr, în lucrarea mântuirii, Cristos izbăveşte creaţia de păcat şi de moarte, pentru a o consacra iarăşi şi a o întoarce spre Tatăl, pentru Slava lui. Mulţumirea pe care o aduc mădularele Trupului se împărtăşeşte din cea a Capului lor.

2638. Ca şi în rugăciunea de cerere, orice eveniment şi orice nevoie pot deveni prilej de aducere de mulţumire. Scrisorile sfântului Paul încep şi se încheie adesea printr-o aducere de mulţumire, iar Domnul Isus este mereu prezent în ea. "În toate aduceţi mulţumire, căci aceasta e voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi" (1 vTes 5, 18). "Fiţi statornici în rugăciune şi vegheaţi în ea aducând mulţumire" (Col 4, 2).


V. Rugăciunea de laudă

2639. Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ea îi înalţă cântare pentru El însuşi, Îl preamăreşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE. Ea se împărtăşeşte de fericirea celor curaţi cu inima, care Îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă, înainte de a-l vedea în Glorie. Prin ea, Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu102. şi îl mărturiseşte pe Fiul Unul-născut, întru care am fost înfiaţi şi prin care îl preamărim pe Tatăl. Lauda integrează celelalte forme de rugăciune şi le înalţă către Cel care este izvorul şi ţinta lor: "Singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, şi pentru El" (1 Cor 8, 6).

2640. Sfântul Luca notează adesea în Evanghelia sa uimirea şi lauda pentru minunile lui Cristos şi le subliniază şi pentru lucrările Duhului Sfânt – Faptele Apostolilor: viaţa comunităţii de la Ierusalim103, vindecarea neputinciosului de către Petru şi Ioan104, mulţimea care-l slăveşte pe Dumnezeu pentru aceasta105, păgânii din Pisidia care, "plini de bucurie, aduc slavă Cuvântului Domnului" (Fapte 13, 48).

2641. "Fiţi plini de Duhul Sfânt, grăind între voi în psalmi, în imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi lăudând pe Domnul din toată inima" (Ef 5, 19)106. Ca şi scriitorii inspiraţi ai Noului Testament, primele comunităţi creştine recitesc cartea Psalmilor, cântând în ei taina lui Cristos. În noutatea Duhului, ele alcătuiesc şi imnuri şi cântări inspirate din Evenimentul nemaiauzit pe care Dumnezeu l-a săvârşit în Fiul Său: Întruparea lui, moartea lui biruitoare asupra morţii, Învierea lui şi Înălţarea de-a dreapta Tatălui107. Această minune a întregii economii a mântuirii este obârşia din care se înalţă doxologia, lauda lui Dumnezeu108.

2642. Revelarea "a ceea ce va să vină în curând", Apocalipsa, este adusă de cântările liturgiei cereşti109, dar şi de mijlocirea unor "martori" (martiri: Ap 6, 10). Profeţii şi sfinţii, toţi cei care au fost răpuşi pe pământ pentru mărturia dată lui Isus110, mulţimea nemăsurată a celor care, veniţi din strâmtorarea cea mare, au mers înaintea noastră în Împărăţie, cântă lauda gloriei Celui care şade pe Tron şi a Mielului111. În comuniune cu ei, Biserica de pe pământ cântă şi ea aceste cântări, în credinţă şi în încercare. Credinţa, în cerere şi mijlocire, nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi şi aduce mulţumire "Părintelui luminilor de la care vine tot darul desăvârşit" (Iac 1, 17). Credinţa este astfel laudă pură.

2643. Euharistia cuprinde şi exprimă toate formele de rugăciune: ea este "ofranda curată" a întregului Trup al lui Cristos întru "slava Numelui Său"112; după tradiţiile răsăritului şi ale Apusului, ea este "jertfa laudei".

PE SCURT

2644. Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ceea ce a spus Isus, o educă şi la viaţa de rugăciune, suscitând moduri de exprimare care se înnoiesc în cadrul unor forme permanente: binecuvântarea, cererea, mijlocirea, mulţumirea şi lauda.

2645. Fiindcă Dumnezeu o binecuvântează, şi inima omului poate binecuvânta la rândul ei pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări.

2646. Rugăciunea de cerere are drept obiect iertarea, căutarea Împărăţiei, ca şi orice nevoie adevărată.

2647. Rugăciunea de mijlocire constă într-o cerere făcută în favoarea altcuiva. Ea nu cunoaşte limite şi se extinde şi asupra duşmanilor.

2648. Orice bucurie şi orice suferinţă, orice eveniment şi orice nevoie pot constitui motivul unei aduceri de mulţumire care, împărtăşindu-se din cea a lui Cristos, trebuie să umple viaţa întreagă: "În toate, aduceţi mulţumire" (1 Tes 5, 18).

2649. Rugăciunea de laudă, cu totul dezinteresată, se concentrează asupra lui Dumnezeu; îl cântă pentru El însuşi, îl slăveşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE.

Note

Pagina anterioară Pagina următoare