Articolul 6
Porunca a şasea
Să nu săvârşeşti adulter (Ex 20, 14; Dt 5, 17).
Aţi auzit că s-a spus: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie dorind-o a şi săvârşit adulter cu ea, în inima sa (Mt 5, 27-28).
I. "Bărbat şi femeie i-a făcut..."
2331. "Dumnezeu este iubire. El trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune şi iubire. Creând umanitatea bărbatului şi a femeii după chipul său (...) Dumnezeu întipăreşte în ea vocaţia, şi deci capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare, pentru iubire şi comuniune79."
"Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său: (...) bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1, 27); "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Gen 1, 28); "În ziua în care Dumnezeu l-a creat pe om, după asemănarea cu Dumnezeu l-a creat, bărbat şi femeie i-a creat: i-a binecuvântat şi i-a chemat cu numele de om în ziua în care au fost creaţi" (Gen 5, 1-2).
2332. Sexualitatea afectează toate aspectele persoanei umane, în unitatea trupului şi sufletului ei. Ea priveşte în mod deosebit afectivitatea, capacitatea de a iubi şi a procrea şi, într-un mod mai general, aptitudinea de a lega relaţii de comuniune cu alţii.
2333. Fiecăruia, bărbatului şi femeii, îi revine să-şi recunoască şi să-şi accepte propria identitate sexuală. Diferenţa şi complementaritatea fizică, morală şi spirituală sunt orientate spre binele căsătoriei şi al dezvoltării vieţii familiale. Armonia cuplului şi a societăţii depinde în parte de felul în care sunt trăite între sexe complementaritatea, nevoia unuia de celălalt şi sprijinul reciproc.
2334. "Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul şi femeia80." "Omul este o persoană: în egală măsură bărbatul ca şi femeia, pentru că amândoi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu personal81."
2335. Fiecare dintre cele două sexe este, cu demnitate egală, deşi în mod diferit, chip al puterii şi al afecţiunii lui Dumnezeu. Unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie este un mod de a imita în trup generozitatea şi rodnicia Creatorului: "Bărbatul îşi va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup" (Gen 2, 24). Din această unire provin toate generaţiile de oameni82.
2336. Isus a venit să restaureze creaţia în puritatea de la început. În Cuvântarea de pe munte, El interpretează într-un mod riguros planul lui Dumnezeu: "Aţi auzit că s-a spus: ‘Să nu săvârşeşti adulter’. Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie dorind-o a şi săvârşit adulter cu ea, în inima sa’ " (Mt 5, 27-28). Ceea ce Dumnezeu a unit omul nu trebuie să despartă83.
Tradiţia Bisericii a înţeles porunca a şasea ca înglobând ansamblul sexualităţii umane.
II. Chemarea la curăţie
2337. Curăţia semnifică integrarea reuşită a sexualităţii în persoană şi, prin aceasta, unitatea lăuntrică a omului în fiinţa sa trupească şi spirituală. Sexualitatea, în care se exprimă apartenenţa omului la lumea corporală şi biologică, devine personală şi cu adevărat umană atunci când este integrată în relaţia de la persoană la persoană, în dăruirea reciprocă totală şi nelimitată temporal a bărbatului şi a femeii.
Virtutea curăţiei cuprinde deci integritatea persoanei şi integralitatea dăruirii.
Integritatea persoanei
2338. Persoana castă păstrează integritatea forţelor de viaţă şi de iubire aflate în ea. Această integritate asigură unitatea persoanei; ea se opune oricărui comportament care ar răni-o. Ea nu tolerează nici viaţă dublă, nici duplicitate de limbaj84.
2339. Curăţia cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertăţii umane. Alternativa este clară: ori omul porunceşte pasiunilor sale şi dobândeşte pacea, ori se lasă aservit de ele şi devine nefericit85. "Demnitatea omului îi cere să se comporte conform unei alegeri libere şi conştiente, mişcată şi determinată de o convingere personală şi nu sub simplul efect al stimulilor instinctivi sau din cauza unei constrângeri exterioare. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui şi îşi procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa.86."
2340. Cel care vrea să rămână credincios făgăduinţelor de la Botez şi să reziste ispitelor va avea grijă să folosească mijloacele potrivite: cunoaşterea de sine, practicarea unei asceze adaptate la situaţiile întâlnite, ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu, practicarea virtuţilor morale şi fidelitatea faţă de rugăciune. "Curăţia cu adevărat ne adună şi ne aduce la unitatea pe care am pierdut-o risipindu-ne87."
2341. Virtutea curăţiei e strâns dependentă de virtutea cardinală a cumpătării, care are drept scop să impregneze cu raţiune pasiunile şi apetiturilor sensibilităţii umane.
2342. Stăpânirea de sine este o lucrare de lungă durată. Niciodată nu se poate considera dobândită o dată pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele88. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens în anumite perioade, ca de exemplu atunci când se formează personalitatea, în timpul copilăriei şi al adolescenţei.
2343. Curăţia cunoaşte legi de creştere, trecând prin stadii marcate de imperfecţiune şi prea adesea de păcat. "Omul virtuos şi cast se construieşte zi cu zi prin alegeri numeroase şi libere. Astfel, el cunoaşte, iubeşte şi împlineşte binele moral urmând etapele unei creşteri89."
2344. Curăţia reprezintă o îndatorire eminamente personală, dar ea implică şi un efort cultural, căci există o "interdependenţă între progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii90." Curăţia presupune respectarea drepturilor persoanei, mai ales acela de a primi o informare şi o educaţie care să respecte dimensiunile morale şi spirituale ale vieţii umane.
2345. Curăţia este o virtute morală. Ea este şi un dar al lui Dumnezeu, un har, un rod al lucrării Duhului91. Duhul Sfânt îi dă celui pe care l-a renăscut prin apa Botezului harul de a imita puritatea lui Cristos92.
Integralitatea dăruirii de sine
2346. Iubirea e forma tuturor virtuţilor. Sub influenţa ei, curăţia apare ca o şcoală de dăruire a persoanei. Stăpânirea de sine e orânduită spre dăruirea de sine. Curăţia îl face pe cel care o practică să devină, pe lângă aproapele său, un martor al fidelităţii şi al afecţiunii lui Dumnezeu.
2347. Virtutea curăţiei înfloreşte în prietenie. Ea îi arată ucenicului cum să-l urmeze şi să-l imite pe Acela care ne-a ales drept prietenii săi93, s-a dăruit total nouă şi ne face părtaşi la condiţia lui divină. Curăţia e făgăduinţă de nemurire.
Curăţia se exprimă în mod deosebit în prietenia faţă de aproapele. Dezvoltată între persoane de acelaşi sex sau de sexe diferite, prietenia reprezintă un mare bine pentru toţi. Ea duce la comuniunea spirituală.
Diferitele forme de curăţie
2348. Orice botezat e chemat la curăţie. Creştinul "s-a îmbrăcat în Cristos" (Gal 3, 27), modelul oricărei curăţii. Toţi creştinii sunt chemaţi să ducă o viaţă curată, conform cu starea lor de viaţă. În clipa Botezului său, creştinul s-a angajat să-şi trăiască afectivitatea în curăţie.
2349. "Curăţia trebuie să caracterizeze persoanele în diferitele stări de viaţă: unele în fecioria sau celibatul consacrat, modalitatea eminentă de a se dărui mai uşor lui Dumnezeu cu inimă neîmpărţită; celelalte, în modul stabilit pentru toţi de legea morală şi după cum sunt căsătorite sau celibatare94." Persoanele căsătorite sunt chemate la trăirea curăţiei conjugale; celelalte, la practicarea curăţiei în înfrânare:
Virtutea curăţiei are trei forme:una a soţilor, alta a văduviei, a treia a fecioriei. Nu o lăudăm pe una dintre ele excluzându-le pe celelalte. În aceasta disciplina Bisericii e bogată95.
2350. Logodnicii sunt chemaţi la trăirea curăţiei în înfrânare. Astfel puşi la încercare, vor descoperi respectul reciproc, vor face ucenicia fidelităţii şi a speranţei de a se primi unul pe celălalt de la Dumnezeu. Vor rezerva pentru timpul căsătoriei manifestările de tandreţe specifice iubirii conjugale. Se vor ajuta unul pe altul să crească în curăţie.
Vătămările curăţiei
2351. Luxuria este dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăşi, în mod izolat de scopurile procreării şi unirii.
2352. Prin masturbaţie se înţelege excitarea voită a organelor genitale pentru a dobândi o plăcere venerică. "În linia unei tradiţii constante, atât Magisteriul Bisericii cât şi simţul moral al credincioşilor au afirmat fără ezitare că masturbaţia este un act în mod intrinsec şi grav dezordonat." "Oricare ar fi motivul, folosirea deliberată a facultăţii sexuale în afara relaţiilor conjugale normale îi contrazice finalitatea". Plăcerea sexuală este căutată în afara "relaţiei sexuale cerute de ordinea morală. aceea care realizează, în contextul unei iubiri adevărate, sensul integral al dăruirii reciproce şi al procreării umane96.
Pentru formularea unei judecăţi echitabile asupra responsabilităţii morale a subiecţilor şi pentru orientarea acţiunii pastorale se va ţine seama de imaturitatea afectivă, de forţa obiceiurilor dobândite, de starea de angoasă sau de alţi factori psihici sau sociali care micşorează sau chiar nimicesc culpabilitatea morală.
2353. Desfrânarea este unirea trupească în afara căsătoriei între un bărbat şi o femeie, ambii liberi. Ea este în mod grav contrară demnităţii persoanelor şi a sexualităţii umane, care e în mod natural orânduită spre binele soţilor precum şi spre zămislirea şi creşterea copiilor. Pe lângă aceasta, constituie un scandal grav, când e vorba de coruperea tinerilor.
2354. Pornografia constă în a scoate actele sexuale, reale sau simulate, din intimitatea partenerilor, pentru a le exhiba în faţa unor terţe persoane în mod deliberat. Ea ofensează curăţia, pentru că denaturează actul conjugal, dăruire intimă a soţilor unul către celălalt. Încalcă în mod grav demnitatea celor care se implică în ea (actori, comercianţi, public), pentru că unul devine pentru altul obiectul unei plăceri rudimentare şi al unui profit ilicit. Îi cufundă şi pe unii şi pe alţii în iluzia unei lumi artificiale. Ea constituie o greşeală gravă. Autorităţile civile trebuie să împiedice producerea şi difuzarea materialelor pornografice.
2355. Prostituţia atentează la demnitatea persoanei care se prostituează şi care e redusă la plăcerea venerică obţinută de la ea. Cel care plăteşte păcătuieşte grav împotriva lui însuşi: lezează curăţia la care îl angaja Botezul său şi îşi pângăreşte trupul, templu al Duhului Sfânt97. Prostituţia constituie un flagel social. El loveşte în mod obişnuit femei, dar şi bărbaţi, copii sau adolescenţi (în ultimele două cazuri păcatul este dublat de scandal). Deşi faptul de a se deda prostituţiei este întotdeauna păcătos în mod grav, mizeria, şantajul şi presiunea socială pot atenua imputabilitatea greşelii.
2356. Violul desemnează intrarea prin efracţie, cu violenţă, în întimitatea sexuală a unei persoane. El lezează dreptatea şi iubirea. Violul răneşte profund dreptul fiecărui om la respect, la libertate, la integritatea fizică şi morală. Creează un prejudiciu grav, care o poate marca pe victimă pentru toată viaţa. Constituie întotdeauna un act rău în mod intrinsec. Şi mai grav este violul săvârşit de către rude apropiate (cf. incest) sau de către educatori asupra copiilor care le sunt încredinţaţi.
Curăţie şi homosexualitate
2357. Homosexualitatea desemnează relaţiile între bărbaţi sau între femei care simt o atracţie sexuală exclusivă sau predominantă faţă de persoane de acelaşi sex. Ea îmbracă forme foarte variate de-a lungul secolelor şi în diferite culturi. Geneza ei psihică rămâne în mare măsură neexplicată. Bazându-se pe Sfânta Scriptură, care le prezintă ca depravări grave98, Tradiţia a declarat întotdeauna că "actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate99". Ele sunt contrare legii naturale. Închid actul sexual faţă de darul vieţii. Nu izvorăsc dintr-o complementaritate sexuală şi afectivă adevărată. Nu pot fi aprobate în nici un caz.
2358. Un număr deloc neglijabil de bărbaţi şi de femei prezintă tendinţe homosexuale înnăscute. Ei nu-şi aleg condiţia homosexuală: ea constituie pentru cea mai mare parte dintre ei o încercare. Trebuie să fie priviţi cu respect, compasiune şi delicateţe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă faţă de ei. Aceste persoane sunt chemate să realizeze voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi, dacă sunt creştine, să unească greutăţile pe care le întămpină datorită condiţiei lor cu jertfa Crucii Domnului.
2359. Persoanele homosexuale sunt chemate la curăţie. Prin virtuţile stăpânirii de sine, educatoare ale libertăţii interioare, uneori cu sprijinul unei prietenii dezinteresate, prin rugăciune şi harul sacramental, ele pot şi trebuie să se apropie, treptat şi cu hotărâre, de perfecţiunea creştină.
III. Iubirea dintre soţi
2360. Sexualitatea este orânduită în vederea iubirii conjugale dintre bărbat şi femeie. În căsătorie, intimitatea trupească a soţilor devine semn şi chezăşie de comuniune spirituală. Între botezaţi, legăturile căsătoriei sunt sfinţite prin sacrament.
2361. "Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva pur biologic, ci priveşte persoana umană în ceea ce are mai intim. Ea nu se realizează în mod cu adevărat omenesc decât dacă e parte integrantă din iubirea în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime unul faţă de celălalt până la moarte100":
Tobia s-a sculat din pat şi i-a spus Sarei:"Scoală-te, sora mea, să ne rugăm şi să-i cerem Domnului nostru să-şi arate îndurarea faţă de noi şi să ne mântuiască." Ea s-a sculat şi au început să se roage şi să ceară să fie mântuiţi şi el a început să zică: "Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri (...)! Tu l-ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut-o pe Eva, femeia lui, ca să-i fie ajutor şi sprijin, şi din amândoi s-a născut seminţia oamenilor. Şi Tu ai spus:’Nu e bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor asemenea lui.’ Şi acum nu pentru desfrânare o iau pe această soră a mea, ci cu un cuget drept. Binevoieşte a te milostivi de mine şi de ea şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!" Şi au spus împreună: "Amin, amin." Şi s-au culcat pentru noapte (Tob 8, 4-9).
2362. "Actele prin care soţii se unesc în curăţie şi intimitate sunt oneste şi demne şi, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă101." Sexualitatea este izvor de bucurie şi de plăcere:
Creatorul însuşi (...) a rânduit ca, în reciproca dăruire fizică totală, soţii să simtă o plăcere şi o satisfacţie a trupului şi a spiritului. Aşadar, soţii nu fac niciun rău căutând această plăcere şi bucurându-se de ea. Ei acceptă ceea ce Creatorul a voit pentru ei. Totuşi, soţii trebuie să ştie să rămână în limitele unei drepte măsuri102.
2363. Prin unirea dintre soţi se realizează dubla finalitate a căsătoriei: binele soţilor şi transmiterea vieţii. Aceste două semnificaţii sau valori ale căsătoriei nu pot fi separate una de alta fără a altera viaţa spirituală a cuplului şi a compromite roadele căsătoriei şi viitorul familiei.
Iubirea conjugală dintre bărbat şi femeie este aşezată astfel sub dubla exigenţă a fidelităţii şi a rodniciei.
Fidelitatea conjugală
2364. Cuplul conjugal formează "o comuniune intimă de viaţă şi de iubire întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. Ea e statornicită de legământul dintre soţi sau, altfel spus, de consimţământul lor personal irevocabil103." Amândoi se dăruiesc în mod definitiv şi total unul altuia. Nu mai sunt doi, ci formează un singur trup. Legământul încheiat în mod liber de soţi le impune obligaţia de a-l păstra unic şi indisolubil104. "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mc 10, 9)105.
2365. Fidelitatea exprimă statornicia în ţinerea cuvântului dat. Dumnezeu este fidel. Sacramentul Căsătoriei introduce pe bărbat şi pe femeie în fidelitatea lui Cristos faţă de Biserica sa. Prin curăţia conjugală, ei dau mărturie pentru acest mister în faţa lumii.
Sfântul Ioan Gură de Aur sugerează tinerilor soţi să se adreseze astfel soţiei lor: "Te-am luat în braţele mele şi te iubesc mai mult decât viaţa mea. Căci viaţa de acum nu e nimic şi visul meu cel mai fierbinte e să o petrec împreună cu tine în aşa fel încât să fim siguri că nu vom fi despărţiţi în cea care ne aşteaptă (...). Aşez iubirea ta mai presus de toate şi nimic n-ar fi mai dureros pentru mine decât să nu am aceleaşi gânduri ca tine106."
Rodnicia Căsătoriei
2366. Rodnicia este un dar, un scop al căsătoriei, căci iubirea conjugală tinde în mod firesc să rodească. Copilul nu vine din exterior să se adauge la iubirea reciprocă dintre soţi; el apare chiar în inima acestei dăruiri reciproce, pentru care constituie un rod şi o împlinire. Aşadar Biserica, luând partea vieţii107., învaţă că "orice act matrimonial trebuie să rămână deschis spre transmiterea vieţii108.". "Această învăţătură, în repetate rânduri expusă de Magisteriu, se întemeiază pe legătura indisolubilă, pe care Dumnezeu a voit-o şi omul nu o poate rupe din proprie iniţiativă, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare109."
2367. Chemaţi să dăruiască viaţa, soţii se împărtăşesc din puterea creatoare şi din paternitatea lui Dumnezeu110. "În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Să-şi îndeplinească, deci, menirea cu toată responsabilitatea umană şi creştină111."
2368. Un aspect special al acestei responsabilităţi priveşte reglementarea naşterilor. Pentru motive juste, soţii pot voi să distanţeze naşterile copiilor lor. Sunt datori însă să se asigure că dorinţa lor nu vine din egoism, ci e conformă cu dreapta generozitate a unei paternităţi responsabile. Pe lângă aceasta, îşi vor orândui comportarea după criteriile obiective ale moralităţii:
Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci trebuie să fie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă e cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale112.
2369. "Salvgardând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal îşi păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi adevărată şi orientarea spre înalta vocaţie a omului la paternitate113."
2370. Înfrânarea periodică, metodele de reglementare a naşterilor bazate pe autoobservaţie şi recurgerea la perioadele nefertile114 sunt conforme cu criteriile obiective ale moralităţii. Aceste metode respectă trupul soţilor, încurajează afecţiunea dintre ei şi favorizează educarea unei libertăţi autentice. Dimpotrivă, este în mod intrinsec rea "orice acţiune care, fie în vederea actului conjugal, fie ca scop sau ca mijloc să facă imposibilă procrearea115":
Faţă de limbajul care exprimă în mod firesc dăruirea reciprocă şi totală dintre soţi, contracepţia opune un limbaj în mod obiectiv contradictoriu, conform căruia nu mai e vorba de dăruire reciprocă totală. Urmează de aici nu numai refuzul pozitiv al deschiderii la viaţă, ci şi o falsificare a adevărului lăuntric al iubirii conjugale, chemate să fie o dăruire a persoanei întregi. Această diferenţă antropologică şi morală între contracepţie şi recurgerea la ritmurile periodice implică două concepţii ireductibile una la cealaltă asupra persoanei şi asupra sexualităţii umane116.
2371. "Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor117."
2372. Statul e răspuzător de bunăstarea cetăţenilor. Ca atare, e legitim să intervină pentru a orienta demografia populaţiei. O poate face pe calea unei informări obiective şi respectuoase, dar nu prin autoritarism şi constrângere. Nu se poate substitui în mod legitim iniţiativei soţilor, care sunt primii răspunzători de procrearea şi educarea copiilor lor118. Nu e autorizat să favorizeze mijloace de reglementare demografică ce contravin moralei.
Copilul ca dar
2373. Sfânta Scriptură şi practica tradiţională a Bisericii văd în familiile numeroase un semn al binecuvântării divine şi al generozităţii părinţilor119.
2374. Mare e suferinţa cuplurilor care descoperă că sunt sterile. "Ce ai să-mi dai?" îl întreabă Abram pe Dumnezeu. "Că iată, am să mor fără copii..." (Gen 15, 2). "Dă-mi copii, că de nu, am să mor!" îi strigă Rahila soţului său Iacob (Gen 30, 1).
2375. Cercetările care tind să reducă sterilitatea umană trebuie încurajate, cu condiţia să fie puse "în slujba persoanei umane, a drepturilor ei inalienabile, a binelui ei adevărat şi integral, conform cu planul şi voinţa lui Dumnezeu120."
2376. Tehnicile care provoacă o disociere a părinţilor, prin intervenţia unei persoane străine de cuplu (donare de spermă sau de ovocit, împrumut de uter) sunt grav neoneste. Aceste tehnici (inseminare şi fecundare artificiale heterologe) lezează dreptul copilului de a se naşte dintr-un tată şi dintr-o mamă pe care să-i cunoască şi care să fie legaţi între ei prin căsătorie. Ele trădează "dreptul exclusiv [al soţilor] de a nu deveni tată şi mamă decât unul prin celălalt121".
2377. Practicate în cadrul cuplului, aceste tehnici (inseminare şi fecundare artificiale homologe) sunt poate mai puţin prejudiciabile, dar rămân inacceptabile moralmente. Ele disociază actul sexual de actul procreator.Actul fondator al existenţei copilului nu mai este un act prin care două persoane se dăruiesc una alteia, ci "el aşează viaţa şi identitatea embrionului în puterea medicilor şi biologilor şi instaurează o dominaţie a tehnicii asupra originii şi destinului persoanei umane. O asemenea relaţie de dominare este prin sine contrară demnităţii şi egalităţii care trebuie să fie comune părinţilor şi copiilor122". "Procrearea este moralmente lipsită de perfecţiunea proprie când nu este voită ca rod al actului conjugal, adică al gestului specific de unire dintre soţi. (...) Numai respectarea legăturii existente între semnificaţiile actului conjugal şi respectarea unităţii fiinţei umane îngăduie o procreare conformă cu demnitatea persoanei123."
2378. Copilul nu este ceva datorat, ci un dar. "Darul cel mai înalt al căsătoriei" este o persoană umană. Copilul nu poate fi considerat ca un obiect de proprietate, situaţie la care ar duce recunoaşterea unui pretins "drept la copil". În acest domeniu numai copilul are adevărate drepturi: acela "de a fi rodul actului specific al iubirii conjugale a părinţilor săi, precum şi dreptul de a fi respectat ca persoană din clipa conceperii sale124".
2379. Evanghelia arată că sterilitatea fizică nu este un rău absolut. Soţii care, după ce au epuizat remediile medicale legitime, suferă de sterilitate se vor uni cu Crucea Domnului, izvorul a toată rodnicia spirituală. Ei îşi pot manifesta generozitatea adoptând copii părăsiţi sau împlinind slujiri exigente faţă de aproapele.
IV. Vătămările la adresa demnităţii căsătoriei
2380. Adulterul. Acest cuvânt desemnează infidelitatea conjugală. Când doi parteneri, dintre care cel puţin unul este căsătorit, leagă între ei o relaţie sexuală, fie şi efemeră, săvârşesc un adulter. Cristos condamnă adulterul săvârşit chiar şi numai cu dorinţa125. Porunca a şasea şi Noul Testament interzic cu totul adulterul126. Profeţii îi denunţă gravitatea. Ei văd în adulter chipul păcatului de idolatrie127.
2381. Adulterul este o nedreptate. Cel care îl săvârşeşte îşi încalcă angajamentele. El vatamă acel semn al Legământului care este legătura matrimonială, lezează dreptul celuilalt soţ şi loveşte în instituţia Căsătoriei violând contractul care o întemeiază. Compromite binele propagării speciei umane şi al copiilor, care au nevoie de unire stabilă între părinţii lor.
Divorţul
2382. Domnul Isus a insistat asupra intenţiei originare a Creatorului, care voia o căsătorie indisolubilă128. El abrogă derogările ce se strecuraseră în Legea veche129.
Între creştinii catolici, "căsătoria încheiată şi consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească şi pentru nici un motiv, în afară de moarte130."
2383. Despărţirea dintre soţi cu păstrarea legăturii matrimoniale poate fi legitimă în anumite cazuri prevăzute de Dreptul canonic131.
Dacă divorţul civil rămâne singurul mod posibil de a asigura anumite drepturi legitime, îngrijirea copiilor sau apărarea patrimoniului, poate fi tolerat fără a constitui o greşeală morală.
2384. Divorţul este o ofensă gravă adusă legii naturale. El pretinde că rupe contractul liber consimţit al soţilor de a trăi unul cu altul până la moarte. Divorţul lezează Legământul de mântuire pentru care Căsătoria sacramentală constituie un semn. Faptul de a contracta o nouă unire, chiar recunoscută de legea civilă, mai adaugă ceva la gravitatea rupturii: soţul recăsătorit se află atunci în situaţie de adulter public şi permanent:
Dacă soţul, după ce s-a despărţit de soţia sa, se uneşte cu altă femeie, este el însuşi adulter, pentru că o împinge şi pe acea femeie la adulter, iar femeia care trăieşte cu el este adulteră pentru că a atras la sine pe soţul alteia132.
2385. Divorţul e imoral şi datorită dezordinii pe care o introduce în celula familială şi în societate. Această dezordine aduce după sine prejudicii grave: pentru celălalt soţ, care se vede părăsit; pentru copii, traumatizaţi de despărţirea părinţilor şi adesea traşi de ambele părţi; pentru efectul de contagiune, care face din divorţ o adevărată plagă socială.
2386. Se poate întâmpla ca unul dintre soţi să fie victima nevinovată a unui divorţ pronunţat de legea civilă; atunci el nu contravine preceptului moral. Există o diferenţă considerabilă între soţul care s-a străduit cu sinceritate să fie fidel sacramentului Căsătoriei şi se vede pe nedrept părăsit şi acela care, printr-o greşeală gravă, distruge o căsătorie canonic validă133.
Alte vătămări la adresa demnităţii căsătoriei
2387. E ce înţeles drama aceluia care, dorind să se convertească la Evanghelie, se vede obligat să repudieze una sau mai multe femei cu care a împărţit ani de viaţă conjugală. Totuşi poligamia e în contradicţie cu legea morală. ea "se opune radical comuniunii conjugale: într-adevăr, neagă în mod direct planul lui Dumnezeu aşa cum ne-a fost revelat la început; e contrară demnităţii personale egale a femeii şi a bărbatului, care în căsătorie se dăruiesc într-o iubire totală ce, prin însuşi acest fapt, este unică şi exclusivă134". Creştinul fost poligam are grava îndatorire de dreptate să-şi onoreze obligaţiile contractate faţă de fostele soţii şi faţă de copii.
2388. Incestul desemnează relaţii intime între rude de sânge sau prin alianţă de un grad care interzice căsătoria între ei135. Sfântul Paul stigmatizează această greşeală deosebit de gravă: "Se aude că e desfrânare printre voi (...), încât unul trăieşte cu femeia tatălui său! (...) În numele Domnului Isus (...) trebuie să-l dăm pe un astfel de om Satanei spre pieirea trupului..." (1 Cor 5, 1. 4-5). Incestul corupe relaţiile familiale şi indică un regres apre animalitate.
2389. Se pot lega de incest abuzurile sexuale săvârşite de adulţi asupra unor copii sau adolescenţi încredinţaţi ocrotirii lor. Greşeala e dublată atunci de o lezare scandaloasă adusă integrităţii fizice şi morale a tinerilor, care îi va marca toată viaţa, şi de o violare a responsabilităţii educative.
2390. Vorbim de unire liberă atunci când bărbatul şi femeia refuză să dea formă juridică şi publică unei legături care implică intimitatea sexuală.
Expresia e înşelătoare: ce poate însemna o unire în care persoanele nu se angajează una faţă de cealaltă, dovedind astfel o lipsă de încredere în celălalt, în sine sau în viitor?
Expresia acoperă situaţii diferite: concubinaj, refuz al căsătoriei ca atare, incapacitatea de a se lega prin angajamente pe termen lung136. Toate aceste situaţii lezează demnitatea căsătoriei; ele distrug însăşi ideea de familie, slăbesc simţul fidelităţii. Sunt contrare legii morale: actul sexual trebuie să-şi aibă locul exclusiv în căsătorie; în afara ei el constituie întotdeauna un păcat grav şi exclude de la Împărtăşania sacramentală.
2391. Mulţi cer astăzi un fel de "drept la probă", atunci când există intenţia de căsătorie. Oricare ar fi fermitatea hotărârii celor care se angajează în raporturi sexuale premature, "acestea nu îngăduie să se asigure, în sinceritatea şi fidelitatea ei, relaţia interpersonală dintre un bărbat şi o femeie, şi mai ales nu-i pot proteja împotriva fanteziilor şi capriciilor137". Unirea trupească nu este moralmente legitimă decât atunci când s-a instaurat o comunitate de viaţă definitivă între bărbat şi femeie. Iubirea omenească nu admite "proba". Pretinde o dăruire totală şi definitivă a persoanelor una faţă de cealaltă138.
PE SCURT
2392. "Iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe omeneşti139."
2393. Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul şi femeia. Fiecăruia, bărbatului şi femeii, îi revine să-şi recunoască şi să-şi accepte propria identitate sexuală.
2394. Cristos este modelul curăţiei. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă curată, conform cu starea sa de viaţă.
2395. Curăţia semnifică integrarea reuşită a sexualităţii în persoană. Ea implică ucenicia stăpânirii personale de sine.
2396. Printre păcatele în mod grav contrare curăţiei trebuie citate masturbaţia, desfrânarea, pornografia şi practicile homosexuale.
2397. Legământul contractat în mod liber de soţi implică o iubire fidelă. Ea le conferă obligaţia de a-şi păstra căsătoria indisolubilă.
2398. Rodnicia este un bun, un dar, un scop al căsătoriei. Dăruind viaţa, soţii se împărtăşesc din paternitatea lui Dumnezeu.
2399. Reglementarea naşterilor reprezintă un aspect al paternităţii şi maternităţii responsabile. Legitimitatea intenţiilor soţilor nu justifică recurgerea la mijloace moralmente inacceptabile (de exemplu, sterilizarea directă sau contracepţia).
2400. Adulterul şi divorţul, poligamia şi unirea liberă sunt vătămări grave aduse demnităţii căsătoriei.
Note