Articolul 5
Porunca a cincea



Să nu ucizi (Ex 20, 13).

Aţi auzit că s-a spus celor de demult: "Să nu ucizi; iar cine va ucide va da seama în faţa judecăţii".Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va da seama în faţa judecăţii (Mt 5, 21-22).

2258. "Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la originea sa, ea comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie deosebită cu Creatorul, unica sa finalitate. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei: în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să nimicească direct o fiinţă umană nevinovată31."


I. Respectul pentru viaţa umană

Mărturia Istoriei Sacre

2259. Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain32, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezenţa în om a mâniei şi a lăcomiei, consecinţe ale păcatului originar. Omul a devenit duşmanul semenului său. Dumnezeu arată ticăloşia acestui fratricid: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Acum dar, blestemat să fii de pământul care şi-a deschis gura ca să ia din mâna ta sângele fratelui tău" (Gen 4, 10-11).

2260. Legământul lui Dumnezeu cu omenirea este ţesut din frecventa reamintire a darului divin al vieţii umane şi a violenţei ucigătoare a omului:

Voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voi (...) Cine varsă sânge de om, sângele său va fi vărsat de om. Căci după chipul lui Dumnezeu a fost făcut omul (Gen 9, 5-6).

Vechiul Testament a considerat întotdeauna sângele ca un semn sacru al vieţii33. Această învăţătură este necesară în toate timpurile.

2261. Scriptura precizează interdicţia poruncii a cincea: "Să nu-l ucizi pe cel nevinovat, nici pe cel drept" (Ex 23, 7). Uciderea voită a unui nevinovat contravine grav demnităţii fiinţei umane, "regulii de aur" şi sfinţeniei Creatorului. Legea care o interzice este universal valabilă: ea îi obligă pe toţi şi pe fiecare, întotdeauna şi oriunde.

2262. În Cuvântarea de pe munte, Domnul reaminteşte porunca: "Să nu ucizi" (Mt 5, 21) şi adaugă la ea interzicerea mâniei, a urii şi a răzbunării. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului său să întoarcă şi celălalt obraz34, să-şi iubească duşmanii35. (...)El însuşi nu s-a apărat şi i-a spus lui Petru să-şi pună sabia în teacă36.

Legitima apărare

2263. Legitima apărare a persoanelor şi a societăţilor nu constituie o excepţie la interdicţia de a ucide un nevinovat, ceea ce este omucidere voită. "Acţiunea de apărare atrage un efect dublu; unul este păstrarea propriei vieţi, iar celălalt, moartea agresorului. (...) Numai primul este voit; celălalt, nu37."

2264. Iubirea faţă de sine rămâne un principiu fundamental al moralităţii. Deci este legitim a-şi face respectat propriul drept la viaţă. Cine îşi apără viaţa nu se face vinovat de omucidere chiar dacă este constrâns să-i dea agresorului său o lovitură mortală:

Dacă pentru apărare se exercită o violenţă mai mare decât e nevoie, aceasta va fi ilicită. Dar dacă se respinge violenţa cu măsură, aceasta va fi licită (...) Şi nu este necesar pentru mântuire să se omită acest act de apărare măsurată pentru a evita uciderea celuilalt; căci avem obligaţia de a veghea mai mult la propria viaţă decât la a altuia38.

2265. Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligaţie gravă, pentru cel răspunzător de viaţa altuia, de binele comun al familiei sau al comunităţii civile.

2266. Apărarea binelui comun al societăţii cere punerea agresorului în imposibilitatea de a face rău. Din acest motiv, învăţătura tradiţională a Bisericii a recunoscut temeiul dreptului şi îndatoririi autorităţii publice legitime de ca aplica pedepse potrivit gravităţii delictului, fără a exclude în cazuri de gravitate extremă pedeapsa cu moartea. Din motive analoage, deţinătorii autorităţii au dreptul să-i respingă cu armele pe agresorii comunităţii civile pe care o au în grijă.

Pedeapsa are ca prim efect compensarea dezordinii introduse de greşeală. Când această pedeapsă este acceptată de bunăvoie de vinovat, ea are valoare de ispăşire. În plus, pedeapsa are ca efect apărarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor. În sfârşit, pedeapsa are o valoare tămăduitoare: în măsura posibilului, ea trebuie să contribuie la îndreptarea vinovatului39.

2267. Dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieţilor umane împotriva agresorului şi pentru protejarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor, autorităţile se vor mărgini la acestea pentru că ele corespund mai bine condiţiilor concrete ale binelui comun şi sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane.

Omuciderea voluntară

2268. Porunca a cincea interzice omuciderea directă şi voluntară, ca fiind păcat grav. Ucigaşul şi cei care cooperează de bunăvoie la ucidere săvârşesc un păcat care strigă la cer după răzbunare40.

Infanticidul41, fratricidul, patricidul şi uciderea soţului/soţiei sunt crime deosebit de grave datorită legăturilor naturale pe care le distrug. Preocupările pentru eugenie sau pentru igiena publică nu pot justifica nici o omucidere, chiar poruncită de puterea publică.

2269. Porunca a cincea interzice orice acţiune cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Legea morală opreşte expunerea cuiva la un risc mortal fără motiv grav, ca şi refuzul de a da asistenţă unei persoane în pericol.

Tolerarea din partea societăţii umane a foametei ucigătoare fără strădania de a aduce remedii este o nedreptate scandaloasă şi o greşeală gravă. Traficanţii, ale căror practici mercantile şi de camătă provoacă înfometarea şi moartea fraţilor lor, săvârşesc indirect o omucidere care le este imputabilă42.

Omuciderea involuntară nu este imputabilă din punct de vedere moral. Dar nu este lipsit de vinovăţie gravă cel care fără motive proporţionate a acţionat astfel încât a cauzat moartea, chiar fără intenţia de a o produce.

Avortul

2270. Viaţa umană trebuie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenţei sale, fiinţei omeneşti trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei fiinţe nevinovate la viaţă43.

Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din sânul mamei, te-am sfinţit (Ier 1, 5)44.

Nu-ţi erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului (Ps 139, 15)

2271. Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă. Avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, contravine grav legii morale:

Să nu ucizi fătul prin avort şi să nu dai pieirii pe noul-născut45.

Dumnezeu, Stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase46.

2272. Cooperarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane. "cine săvârşeşte un avort, dacă se ajunge la efectul dorit, îşi atrage excomunicarea latae sententiae47", "prin însuşi faptul comiterii delictului48" şi în condiţiile prevăzute de Drept49. Biserica nu intenţionează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidenţă gravitatea crimei săvârşite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi.

2273. Dreptul inalienabil la viaţă al oricărui individ uman nevinovat este un element constitutiv al societăţii civile şi al legislaţiei ei:

"Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute şi respectate de societatea civilă şi de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinţi, şi nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societăţii şi a statului; ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care ea îşi are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, trebuie numit dreptul la viaţă şi la integritate fizică al oricărei fiinţe umane de la concepere şi până la moarte50."

"În momentul în care o lege pozitivă privează o categorie de fiinţe umane de protecţia pe care legislaţia civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în faţa legii. Când statul nu-şi pune puterea în slujba drepturilor fiecărui cetăţean, şi îndeosebi ale celor mai slabi, însuşi fundamentul unui stat de drept este ameninţat (...) Ca o consecinţă a respectului şi protecţiei care trebuie asigurate copilului încă din momentul conceperii lui, legea va trebui să prevadă sancţiuni penale pentru orice violare deliberată a drepturilor lui51".

2274. Deoarece trebuie tratat ca o persoană încă de la concepere, embrionul va trebui apărat în integritatea sa, îngrijit şi vindecat, în măsura posibilului, ca orice altă fiinţă umană.

Diagnosticul prenatal este licit din punct de vedere moral "dacă respectă viaţa şi integritatea embrionului şi a foetusului uman şi dacă este orientat spre ocrotirea lui sau spre vindecarea lui individuală (...). Dar este în opoziţie gravă cu legea morală când prevede, în funcţie de rezultate, eventualitatea provocării unui avort. Un diagnostic nu poate fi echivalentul unei condamnări la moarte52".

2275. "Trebuie considerate ca licite intervenţiile asupra embrionului uman cu condiţia ca ele să respecte viaţa şi integritatea embrionuluişi să nu prezinte pentru el riscuri disproporţionate, ci să urmărească vindecarea lui, ameliorarea stării lui de sănătate sau supravieţuirea lui individuală53".

"Este imoral să se producă embrioni umani destinaţi să fie exploataţi ca ‘material biologic’ disponibil54".

"Anumite tentative de intervenţie asupra patrimoniului cromozomic sau genetic nu sunt terapeutice, ci au drept scop producerea de fiinţe umane selecţionate după sex sau după ale calităţi prestabilite. Aceste manipulări sunt contrare demnităţii personale a fiinţei umane, integrităţii şi identităţii sale" unice, nerepetabile55.

Eutanasia

2276. Cei a căror viaţă e diminuată sau slăbită necesită un respect deosebit. Persoanele bolnave sau handicapate trebuie susţinute ca să ducă o viaţă pe cât posibil normală.

2277. Oricare ar fi motivele şi mijloacele, eutanasia directă constă în a pune capăt vieţii persoanelor handicapate, bolnave sau muribunde. Ea este inadmisibilă din punct de vedere moral.

Astfel, o acţiune sau o omisiune care, prin sine sau în intenţie, provoacă moartea în scopul de a suprima durerea este o ucidere care contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei. Eroarea de judecată în care se poate cădea cu bună credinţă nu schimbă natura acestui act ucigaş, care totdeauna trebuie condamnat şi exclus.

2278. Suspendarea unor proceduri medicale costisitoare, riscante, extraordinare sau disproporţionate faţă de rezultatele aşteptate poate fi legitimă. E vorba de refuzarea "încăpăţânării terapeutice". În acest fel nu se doreşte moartea; se acceptă faptul că nu poate fi împiedicată. Hotărârile trebuie luate de pacient, dacă are competenţa şi capacitatea, sau dacă nu, de cei care au dreptul legal, respectând întotdeauna voinţa rezonabilă şi interesele legitime ale pacientului.

2279. Chiar dacă moartea este considerată iminentă, îngrijirea datorată în mod obişnuit unei persoane bolnave nu poate fi întreruptă în mod legitim. Folosirea analgezicelor pentru uşurarea suferinţelor muribundului, chiar cu riscul de a-i scurta zilele, poate fi, din punct de vedere moral, conformă cu demnitatea umană dacă moartea nu este voită nici ca finalitate, nici ca mijloc, ci doar prevăzută şi tolerată ca inevitabilă. Îngrijirile paleative constituie o formă privilegiată a carităţii dezinteresate. Din acest motiv, ele trebuie încurajate.

Sinuciderea

2280. Fiecare este răspunzător de viaţa sa în faţa lui Dumnezeu, care i-a dat-o. El este cel care rămâne Stăpânul ei suveran. Noi suntem obligaţi să o primim cu recunoştinţă şi să o apărăm pentru cinstea lui şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Suntem administratorii şi nu proprietarii vieţii pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Nu noi dispunem de ea.

2281. Sinuciderea contrazice înclinaţia naturală a fiinţei umane de a-şi păzi şi perpetua viaţa. Contravine grav dreptei iubiri de sine. Încalcă în egală măsură şi iubirea faţă de aproapele, fiindcă rupe în mod nedrept legăturile de solidaritate cu societatea familială, naţională şi umană, faţă de care rămânem obligaţi. Sinuciderea este contrară iubirii Dumnezeului celui viu.

2282. Dacă este săvârşită cu intenţia de a da exemplu, în special pentru tineri, sinuciderea se încarcă şi cu gravitatea scandalului. Cooperarea voluntară la sinucidere contravine legii morale.

Tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferinţă sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigaşului.

2283. Nu trebuie să ne pierdem speranţa în mântuirea veşnică a persoanelor care şi-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaşte, prilejul unei căinţe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viaţă.


II. Respectul pentru demnitatea persoanelor

Respectul faţă de sufletul altuia: scandalul

2284. Scandalul este atitudinea sau comportamentul care îl determină pe altul să săvârşească răul. Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său. El loveşte în virtute şi în dreptate: îl poate duce pe fratele său la moartea spirituală. Scandalul constituie o greşeală gravă dacă cel care îl provoacă prin acţiune sau omisiune îl duce deliberat pe altul la o greşeală gravă.

2285. Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care îl cauzează sau a slăbiciunii celor care îl suportă. El i-a inspirat Domnului nostru acest blestem: "Cine scandalizează fie şi şi pe unul singur dintre aceştia mici (...) mai bine ar fi pentru el să i se atârne o piatră de gât şi să fie aruncat în mare" (Mt 18, 6)56. Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Isus îl reproşează cărturarilor şi fariseilor: îi compară cu nişte lupi deghizaţi în miei57.

2286. Pot provoca scandal şi legea sau instituţiile, moda sau opinia publică.

Astfel, se fac vinovaţi de scandal cei care instituie legi sau structuri sociale ce duc la degradarea moravurilor şi la coruperea vieţii religioase sau la "condiţii sociale care, voit sau nu, fac anevoioasă şi practic imposibilă o conduită creştină conformă cu poruncile58". Se poate spune acelaşi lucru despre conducătorii de întreprinderi care dau regulamente ce incită la fraudă, despre profesorii care "îşi exasperează" elevii59 sau cei care, manipulând opinia publică, o abat de la valorile morale.

2287. Cel care îşi foloseşte puterile de care dispune astfel încât să împingă la fapte rele se face vinovat de scandal şi răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect. "Este cu neputinţă să nu vină scandalurile, dar vai de cel prin care vin" (Lc 17, 1).

Respectul pentru sănătate

2288. Viaţa şi sănătatea fizică sunt bunuri preţioase, încredinţate de Dumnezeu. Trebuie să avem grijă de ele în mod rezonabil, ţinând cont de trebuinţele altora şi de binele comun.

Grija pentru sănătatea cetăţenilor pretinde ajutorul societăţii ca să se asigure condiţii de existenţă care să permită creşterea şi ajungerea la maturitate: hrană şi îmbrăcăminte, condiţii de locuit, îngrijirea sănătăţii, învăţământ de bază, locuri de muncă, asistenţă socială.

2289. Dacă morala cheamă la respectul pentru viaţa trupului, ea nu face totuşi din aceasta o valoare absolută. Ea se ridică împotriva unei concepţii neopăgâne care tinde să promoveze cultul trupului, să-i sacrifice totul, să idolatrizeze perfecţiunea fizică şi reuşita sportivă. Prin alegerea discriminatorie pe care o face între puternici şi slabi, o asemenea concepţie poate duce la pervertirea relaţiilor umane.

2290. Virtutea cumpătării dispune la evitarea oricărui fel de exces: abuzul de mâncare, de alcool, de tutun şi de medicamente. Cei care în stare de ebrietate sau din patima vitezei pun în pericol siguranţa altora şi a lor proprie pe şosele, pe mare sau în aer, se fac vinovaţi în mod grav.

2291. Folosirea drogurilor aduce daune foarte grave sănătăţii şi vieţii umane. În afara indicaţiilor strict terapeutice, constituie o greşeală gravă. Producerea clandestină şi traficul de droguri sunt practici scandaloase; ele sunt o cooperare directă, prin incitare, la practici care contravin în mod grav legii morale

Respectul faţă de persoană şi cercetarea ştiinţifică

2292. Experimentele ştiinţifice, medicale sau psihologice asupra persoanelor sau a grupurilor umane pot contribui la vindecarea bolnavilor şi la îmbunătăţirea sănătăţii publice.

2293. Cercetarea ştiinţifică fundamentală, precum şi cercetarea aplicată constituie o expresie semnificativă a dominaţiei omului asupra creaţiei. Ştiinţa şi tehnica sunt resurse preţioase când sunt puse în serviciul omului şi îi promovează dezvoltarea integrală în folosul tuturor; totuşi, ele nu pot indica singure sensul existenţei şi al progresului uman. Ştiinţa şi tehnica sunt rânduite pentru om, de la care îşi au originea şi dezvoltarea; de aceea ele îşi află în persoană şi în valorile ei morale indicaţia finalităţii şi conştiinţa limitelor lor.

2294. Este iluzorie revendicarea neutralităţii morale pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru aplicaţiile ei. Pe de altă parte, criteriile de orientare nu pot fi deduse nici din simpla eficacitate tehnică, nici din utilitatea care poate decurge pentru unii în detrimentul altora, şi cu atât mai puţin din ideologiile dominante. Ştinnţa şi tehnica pretind prin însăşi semnificaţia lor intrinsecă respectarea necondiţionată a criteriilor fundamentale ale moralei; ele trebuie să fie în serviciul persoanei umane, al drepturilor ei inalienabile, al binelui ei adevărat şi integral, conform planului şi voinţei lui Dumnezeu.

2295. Cercetările sau experimentele asupra fiinţei umane nu pot legitima acte care în sine sunt contrare demnităţii persoanelor şi legii morale. Eventualul consimţământ al subiecţilor nu justifică asemenea acte. Experimentele asupra fiinţei umane nu sunt legitime din punct de vedere moral dacă expun viaţa sau integritatea fizică şi psihică a subiecţilor la riscuri disproporţionate sau evitabile.Experimentele asupra fiinţelor umane nu sunt conforme cu demnitatea persoanei mai ales dacă au loc fără consimţământul explicit al subiectului sau al celor îndreptăţiţi.

2296. Transplantul de organe nu este acceptabil din punct de vedere moral dacă donatorul sau cei îndreptăţiţi nu şi-au dat consimţământul explicit în această privinţă. Transplantul de organe este conform cu legea morală şi poate fi vrednic de laudă dacă pericolele şi riscurile fizice şi psihice la care se expune donatorul sunt proporţionale cu binele urmărit pentru destinatar. Este inadmisibilă din punct de vedere moral provocarea directă a mutilării invalidante sau a morţii unei fiinţe umane fie şi pentru a întârzia decesul altor persoane.

Respectul pentru integritatea corporală

2297. Răpirea şi luarea de ostatici instaurează teroarea şi, prin ameninţare, exercită presiuni intolerabile asupra victimelor. Ele sunt ilegitime din punct de vedere moral. Terorismul, care ameninţă, răneşte şi ucide fără discriminare, contravine în mod grav dreptăţii şi iubirii. Tortura, care foloseşte violenţa fizică sau morală pentru a smulge mărturisiri, pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, pentru a-i înspăimânta pe opozanţi, pentru a-şi satisface ura, este contrară respectului faţă de persoană şi faţă de demnitatea umană. În afară de indicaţiile medicale de ordin strict terapeutic, amputările, mutilările sau sterilizările direct voite practicate asupra unor persoane nevinovate sunt contrare legii60.

2298. În vremurile trecute, anumite practici crude au fost folosite în mod obişnuit de autorităţile legitime pentru menţinerea legii şi a ordinii, adesea fără ca păstorii Bisericii să protesteze, ei înşişi adoptând în tribunalele lor prescripţiile dreptului roman despre tortură.Faţă de aceste fapte regretabile, Biserica a proclamat însă întotdeauna datoria de clemenţă şi milă; ea a interzis clericilor să verse sânge. În vremurile recente, a devenit evident că aceste practici crude nu erau nici necesare ordinii publice, nici conforme cu drepturile legitime ale persoanei umane. Dimpotrivă, ele duc la cele mai mari degradări. Oamenii trebuie să lupte pentru abolirea lor. E nevoie de rugăciune şi pentru victime şi pentru călăi.

Respectul faţă de morţi

2299. Muribunzilor li se va acorda atenţie şi îngrijire pentru a-i ajuta să-şi trăiască ultimele clipe în demnitate şi pace. Vor fi susţinuţi de rugăciunea celor apropiaţi. Aceştia vor avea grijă ca bolnavii să primească la timpul potrivit sacramentele care pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel viu.

2300. Trupurile răposaţilor trebuie tratate cu respect şi dragoste, în credinţa şi speranţa învierii. Îngroparea celor morţi este o faptă de milostenie trupească61; ea îi cinsteşte pe fiii lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt.

2301. Autopsia cadavrelor poate fi admisă din punct de vedere moral din motive de anchetă legală sau de cercetare ştiinţifică. Dăruirea gratuită a unor organe după moarte este legitimă şi poate fi meritorie.

Biserica permite incinerarea dacă această opţiune nu intenţionează să pună sub semnul întrebării credinţa în învierea morţilor62.

III. Ocrotirea păcii


Pacea

2302. Amintind porunca: "Să nu ucizi" (Mt 5, 21), Domnul cere pacea inimii şi denunţă imoralitatea mâniei ucigaşe şi a urii:

Mânia este o dorinţă de răzbunare. "Este ilicit să doreşti răzbunarea spre răul celui care trebuie pedepsit"; dar este lăudabilă impunerea unei reparaţii "pentru corectarea viciilor şi menţinerea dreptăţii63".Dacă mânia merge până la dorinţa deliberată de a-l ucide pe aproapele sau de a-l răni grav, ea se opune în mod grav iubirii; este păcat de moarte. Domnul spune: "Oricine se mânie pe fratele său va da seamă în faţa judecăţii" (Mt 5, 22).

2303. Ura voită este contrară dragostei. Ura faţă de aproapele este un păcat atunci când omul îi doreşte în mod deliberat răul. Ura faţă de aproapele este un păcat grav când i se doreşte în mod deliberat un rău grav. "Dar Eu vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc; astfel veţi fi fiii Tatălui vostru din ceruri..." (Mt 5, 44-45).

2304. Respectarea şi dezvoltarea vieţii umane au nevoie de pace. Pacea nu e simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii. Ea este "liniştea ordinii64". Ea este lucrarea dreptăţii65 şi efectul iubirii66.

2305. Pacea pământească este chipul şi rodul păcii lui Cristos, "Domnul păcii" mesianice (Is 9, 5). Prin sângele Crucii sale, El a "nimicit ura în trupul său" (Ef 2, 16)67, i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu şi a făcut din Biserica sa sacramentul unităţii neamului omenesc şi al unirii lui cu Dumnezeu. "El este pacea noastră" (Ef 2, 14). El proclamă: "Fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5, 9).

2306. Cei care, pentru ocrotirea drepturilor omului, renunţă la acţiunea violentă şi sângeroasă şi recurg la mijloace de apărare la îndemâna celor mai slabi dau mărturie de iubire evanghelică, cu condiţia ca aceasta să se facă fără a aduce prejudicii drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi oameni şi ale societăţii. Ei pun în evidenţă în mod legitim gravitatea riscurilor fizice şi morale ale recurgerii la violenţă, cu distrugerile şi morţile pe care le pricinuieşte68.

Evitarea războiului

2307. Porunca a cincea interzice distrugerea voită a vieţii umane. Din cauza relelor şi a nedreptăţilor cărora le dă naştere orice război, Biserica îi îndeamnă insistent pe toţi să se roage şi să acţioneze pentru ca Bunătatea divină să ne elibereze de vechea robie a războiului69.

2308. Fiecare cetăţean şi fiecare guvernant este obligat să acţioneze pentru evitarea războaielor.

Totuşi, "atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică70".

2309. Trebuie examinate cu rigurozitate condiţiile stricte care justifică legitima apărare prin forţa armată. O astfel de decizie, datorită gravităţii sale, e supusă unor condiţii riguroase de legitimitate morală. Este nevoie ca în acelaşi timp:

Acestea sunt elementele tradiţionale enumerate în doctrina numită a "războiului drept".

Aprecierea acestor condiţii de legitimitate morală aparţine judecăţii prudente a celor care poartă răspunderea binelui comun.

2310. În acest caz, puterea publică are dreptul şi datoria să impună cetăţenilor obligaţiile necesare apărării naţionale.

Cei care se consacră slujirii patriei în viaţa militară sunt slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor. Dacă îşi îndeplinesc corect misiunea, contribuie cu adevărat la binele comun al naţiunii şi la menţinerea păcii71.

2311. Puterea publică se va îngriji în mod echitabil de cazul celor care, din motive de conştiinţă, refuză folosirea armelor; ei rămân obligaţi să slujească sub altă formă comunitatea umană72.

2312. Biserica şi raţiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. "Faptul că a izbucnit, din nefericire, un război nu înseamnă că totul este îngăduit între părţile adverse73".

2313. Trebuie respectaţi şi trataţi cu omenie necombatanţii, soldaţii răniţi şi prizonierii.

Acţiunile care sunt în mod deliberat contrare dreptului naţiunilor şi principiilor lui universale, precum şi dispoziţiile care impun astfel de acţiuni, constituie crime. O ascultare oarbă nu este suficientă ca să-i scuze pe cei care li se supun. Astfel, exterminarea unui popor, a unei naţiuni sau a unei minorităţi etnice trebuie condamnată ca un păcat de moarte. Împotrivirea la ordinele care comandă un genocid constituie o obligaţie morală.

2314. "Orice acţiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor oraşe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi, crimă ce trebuie condamnată cu tărie şi fără ezitare74". Un risc al războiului modern este că dă ocazia deţinătorilor de arme ştiinţifice, în special atomice, biologice sau chimice, să comită asemenea crime.

2315. Acumularea armelor pare pentru mulţi o modalitate paradoxală de a-i abate de la război pe eventualii adversari. Ei văd în aceasta cel mai eficient mijloc de a asigura pacea între naţiuni. Acest procedeu de disuasiune trebuie privit cu serioase rezerve morale. Cursa înarmărilor nu asigură pacea. Departe de a elimina cauzele războiului, ea riscă să le agraveze. Cheltuirea unor bogăţii fabuloase pentru pregătirea unor arme mereu noi împiedică ajutorarea populaţiilor aflate în mizerie75; ea pune obstacole dezvoltării popoarelor. Supraînarmarea înmulţeşte motivele de conflicte şi sporeşte riscul propagării lor.

2316. Producţia şi comerţul de arme dăunează binelui comun al naţiunilor şi al comunităţii internaţionale. De aceea autorităţile publice au dreptul şi datoria să le reglementeze. Urmărirea interesului imediat, privat sau colectiv, nu poate legitima acţiuni care aţâţă violenţa şi conflictele între naţiuni şi care compromit ordinea juridică internaţională.

2317. Nedreptăţile, inegalităţile excesive de ordin economic sau social, invidia, neîncrederea şi orgoliul, care fac ravagii între oameni şi între naţiuni, ameninţă fără încetare pacea şi pricinuiesc războaie. Tot ce se face pentru eliminarea acestor dezordini contribuie la edificarea păcii şi la evitarea războiului:

În măsura în care sunt păcătoşi, oamenii sunt şi vor fi mereu ameninţaţi de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, în măsura în care, uniţi în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving şi violenţa, până ce se va împlini cuvântul: "Îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul" (Is 2, 4)76.

PE SCURT

2318. "Dumnezeu ţine în mâna sa suflarea a tot ce e viu şi sufletul a tot omul" (Iob 12, 10).

2319. Orice viaţă umană, din momentul conceperii şi până la moarte, este sacră deoarece persoana umană a fost voită şi pentru ea însăşi după chipul şi asemănarea Dumnezeului celui viu şi sfânt.

2320. Uciderea unei fiinţe umane contravine grav demnităţii persoanei şi sfinţeniei Creatorului.

2321. Interzicerea de a ucide nu abrogă dreptul de a lua agresorului nedrept posibilitatea de a face rău. Legitima apărare este o îndatorire gravă pentru cine are răspundere pentru viaţa altora sau pentru binele comun.

2322. Încă de la conceperea sa, copilul are dreptul la viaţă. Avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, este o "practică josnică77" ce contravine grav legii morale. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică de excomunicare acest delict împotriva vieţii umane.

2323. Fiindcă trebuie tratat ca o persoană încă de la conceperea sa, embrionul trebuie să fie apărat în integritatea sa, îngrijit şi vindecat ca orice altă fiinţă umană.

2324. Oricare i-ar fi formele şi motivele, eutanasia voluntară este o omucidere. Ea contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei.

2325. Sinuciderea contravine grav dreptăţii, speranţei şi dragostei. Ea este interzisă de porunca a cincea.

2326. Scandalul constituie o greşeală gravă dacă cel care îl provoacă prin acţiune sau omisiune îl determină în mod deliberat pe altul să păcătuiască.

2327. Din cauza relelor şi nedreptăţilor pe care le aduce orice război trebuie făcut tot ce este în mod rezonabil cu putinţă pentru a-l evita. Biserica se roagă" "De foamete, de ciumă şi de război, mântuieşte-ne, Doamne".

2328. Biserica şi raţiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. Practicile care în mod deliberat contravin dreptului naţiunilor şi principiilor lui universale constituie crime.

2329. "Cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii şi afectează în mod intolerabil pe cei săraci78".

2330. "Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt 5, 9).

Note

Pagina anterioară Pagina următoare