Articolul 2
Har şi îndreptăţire



I. Îndreptăţirea

1987. Harul Duhului Sfânt are puterea de a ne îndreptăţi, adică de a ne spăla de păcate şi de a ne împărtăşi "dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos" (Rom 3, 22) şi prin Botez39.

Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Cristos o dată înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are putere asupra lui. Căci El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar acum trăieşte pentru Dumnezeu. La fel şi voi, socotiţi-vă morţi păcatului, dar trăind pentru Dumnezeu, în Crisos Isus (Rom 6, 8-11).

1988. Prin puterea Duhului Sfânt, luăm parte la pătimirea lui Cristos, murind păcatului, şi la învierea lui, născându-ne la o viaţă nouă; suntem mădularele Trupului său, care este Biserica40, mlădiţele altoite pe Viţa care este El însuşi41.

Prin Duh avem parte de Dumnezeu. Prin împărtăşirea Duhului ne facem părtaşi de firea dumnezeiască (...). De aceea, cei în care locuieşte Duhul sunt îndumnezeiţi42.

1989. Prima lucrare a harului Duhului Sfânt este convertirea, care înfăptuieşte îndreptăţirea, după cum vesteşte Isus la începutul Evangheliei: "Convertiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" (Mt 4,17). Sub impulsul harului, omul se întoarce spre Dumnezeu şi se îndepărtează de păcat, primind astfel iertarea şi dreptatea de sus. "Îndreptăţirea comportă aşadar nu numai iertarea păcatelor, ci şi sfinţirea şi reînnoirea omului lăuntric43".

1990. Îndreptăţirea îl dezlipeşte pe om de păcat, care se opune iubirii lui Dumnezeu, şi îi purifică inima. Îndreptăţirea este urmarea iniţiativei îndurării lui Dumnezeu, care oferă iertarea. Ea îl împacă pe om cu Dumnezeu. Eliberează din robia păcatului şi vindecă.

1991. Îndreptăţirea este în acelaşi timp primirea dreptăţii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Dreptatea desemnează aici rectitudinea iubirii dumnezeieşti. Împreună cu îndreptăţirea, se revarsă în inimile noastre credinţa, speranţa şi iubirea şi ne este acordată ascultarea faţă de voinţa divină.

1992. Îndreptăţirea ne-a fost meritată de pătimirea lui Cristos, care s-a oferit pe Cruce ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, şi al cărui sânge a devenit instrument de atragere a îndurării lui Dumnezeu pentru păcatele tuturor oamenilor. Îndreptăţirea este dăruită prin Botez, sacrament al credinţei. Ea ne configurează dreptăţii lui Dumnezeu, care ne face drepţi lăuntric prin puterea milostivirii sale. Are drept scop Gloria lui Dumnezeu şi a lui Cristos şi darul vieţii veşnice44:

Acum, fără legătură cu legea, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, despre care au dat mărturie Legea şi Profeţii: dreptatea pe care o dăruieşte Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred. Şi nu e deosebire, căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, însă prin harul lui au fost îndreptăţiţi în dar prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu l-a rânduit ispăşire prin credinţă, în sângele lui, pentru a face cunoscută dreptatea sa, după îngăduinţa arătată faţă de păcatele trecute, în timpul răbdării lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii lui în ceasul de faţă, pentru ca El să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care are credinţă în Isus (Rom 3, 21-26).

1993. Îndreptăţirea stabileşte colaborarea între harul lui Dumnezeu şi libertatea omului. Din partea omului, ea se exprimă în asentimentul credinţei la Cuvântul lui Dumnezeu care îl cheamă la convertire şi în cooperarea iubirii cu impulsul Duhului Sfânt care îi iese în întâmpinare şi îl păzeşte:

Când Dumnezeu atinge inima omului prin iluminarea Duhului Sfânt, omul nu este pasiv primind această inspiraţie pe care, de altfel, o poate respinge; totuşi, fără harul lui Dumnezeu el nu poate să se pregătească prin voinţa sa liberă să fie drept în faţa Lui45.

1994. Îndreptăţirea este lucrarea cea mai minunată a iubirii lui Dumnezeu manifestată în Cristos Isus şi dăruită prin Duhul Sfânt. Sfântul Augustin apreciază că "îndreptăţirea celui nelegiuit este o lucrare mai mare decât crearea cerului şi a pământului", pentru că "cerul şi pământul vor trece, dar mântuirea şi îndreptăţirea celor aleşi nu vor trece niciodată46. El socoteşte chiar că îndreptăţirea păcătoşilor întrece şi crearea îngerilor întru dreptate, pentru că vădeşte o mai mare îndurare.

1995. Duhul Sfânt este maestrul lăuntric. Dând viaţă "omului lăuntric" (Rom 7, 22; Ef 3, 16), îndreptăţirea implică sfinţirea întregii fiinţe:

Precum aţi dat mădularele voastre să slujească necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa să daţi acum mădularele voastre să slujească dreptăţii, spre sfinţire (...). Acum, izbăviţi fiind de păcat şi făcându-vă robi lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică (Rom 6, 19.22).


II. Harul

1996. Îndreptăţirea voastră vine din harul lui Dumnezeu. Harul este bunăvoinţa, ajutorul gratuit pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea sa: să devenim fii ai lui Dumnezeu47, fii adoptivi48, părtaşi la firea dumnezeiască49, la viaţa veşnică50.

1997. Harul este o participare la viaţa lui Dumnezeu, ne introduce în intimitatea vieţii trinitare: prin Botez, creştinul ia parte la harul lui Cristos, Capul Trupului său. Ca "fiu adoptiv", el poate de acum să-l numească pe Dumnezeu "Tată", în unire cu Fiul unul-născut. El primeşte viaţa de la Duhul care îi insuflă iubirea şi care formează Biserica.

1998. Această chemare la viaţa veşnică este supranaturală. Ea depinde cu totul de iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu, căci numai El poate să se reveleze şi să se dăruiască pe sine însuşi. Ea depăşeşte capacităţile intelectuale şi puterile voinţei umane, ca şi ale oricărei făpturi51.

1999. Harul lui Cristos este darul gratuit pe care Dumnezeu ni-l face dăruindu-ne însăşi viaţa sa revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru ca să-l vindece de păcat şi să-l sfinţească: acesta este harul sfinţitor sau îndumnezeitor, primit prin Botez. El este în noi izvorul lucrării de sfinţire52.

Dacă cineva este în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut: iată, toate s-au făcut noi. Şi toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos (2 Cor 5, 17-18).

2000. Harul sfinţitor este un dar habitual, o dispoziţie stabilă şi supranaturală care desăvârşeşte sufletul însuşi pentru a-l face vrednic să trăiască împreună cu Dumnezeu, să lucreze din iubire faţă de El. Trebuie făcută distincţia între harul habitual, dispoziţie permanentă de a trăi şi a acţiona după chemarea dumnezeiască, şi harurile actuale, care desemnează intervenţiile divine, fie de la originea convertirii, fie din cursul lucrării de sfinţire.

2001. Pregătirea omului pentru primirea harului este deja o lucrare a harului. Acesta este necesar pentru a ne trezi şi a ne susţine colaborarea la îndreptăţirea prin credinţă şi la sfinţirea prin iubire. Dumnezeu desăvârşeşte în noi ceea ce a început: "căci El începe prin a face în aşa fel încât prin lucrarea sa noi să voim: El desăvârşeşte, cooperând cu voinţa noastră deja convertită53":

Desigur, şi noi lucrăm, dar nu facem decât să lucrăm împreună cu Dumnezeu care lucrează. Căci îndurarea lui ne-a luat-o înainte, ca să fim vindecaţi; ea merge şi în urma noastră pentru ca, o dată vindecaţi, să fim însufleţiţi; merge înaintea noastră ca să fim chemaţi; merge şi în urma noastră ca să fim preamăriţi; merge înaintea noastră ca să trăim după evlavie, merge în urma noastră ca să trăim pentru totdeauna cu Dumnezeu, căci fără El nu putem face nimic54.

2002. Iniţiativa liberă a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului, căci Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său acordându-i, împreună cu libertatea, puterea de a-l cunoaşte şi de a-l iubi. Sufletul nu intră liber în comuniunea de iubire. Dumnezeu atinge nemijlocit şi mişcă direct inima omului. El a aşezat în om o aspiraţie spre adevăr şi bine pe care numai El o poate satisface. Făgăduinţele "vieţii veşnice" răspund, dincolo de orice speranţă, la această aspiraţie:

Dacă Tu, la capătul lucrărilor tale foarte bune (...), te-ai odihnit în ziua a şaptea, prin aceasta ne spui dinainte, prin glasul cărţii tale, că la capătul lucrărilor noastre "care sunt foarte bune" tocmai prin faptul că Tu ni le-ai dăruit, şi noi, în sabatul vieţii veşnice ne vom odihni în Tine55.

2003. Harul este mai întâi şi în primul rând darul Duhului care ne îndreptăţeşte şi ne sfinţeşte. Dar harul cuprinde şi darurile pe care Duhul ni le acordă ca să ne asocieze lucrării sale, care să ne facă în stare să colaborăm la mântuirea celorlalţi şi la creşterea Trupului lui Cristos, Biserica. Acestea sunt harurile sacramentale, daruri proprii diferitelor sacramente. Pe lângă acestea, sunt harurile speciale numite şi carisme, după termenul grecesc folosit de Sfântul Paul şi care înseamnă favoare, dar gratuit, binefacere56. Oricare ar fi caracterul lor, uneori extraordinar, ca darul minunilor sau al limbilor, carismele sunt rânduite în vederea harului sfinţitor şi au ca scop binele comun al Bisericii. Ele sunt în slujba iubirii care zideşte Biserica57.

2004. Printre harurile speciale, se cuvin amintite harurile stării, care însoţesc exercitarea responsabilităţilor vieţii creştine şi a slujirilor în sânul Bisericii.

Având daruri felurite, după harul care ni s-a dat, cine are darul profeţiei să profeţească după măsura credinţei; cine are darul slujirii să stăruie în slujire; cine învaţă să se sârguiască în învăţătură; cine îndeamnă, în îndemânare; cine împarte altora să împartă cu nevinovăţie; cine stă în frunte să fie cu tragere de inimă; cine face milostenie, să o facă cu voie bună (Rom 12, 6-8).

2005. Fiind de ordin supranatural, harul scapă experienţei noastre şi nu poate fi cunoscut decât prin credinţă. Deci, noi nu ne putem baza pe sentimentele sau pe faptele noastre pentru a deduce că suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi58. Totuşi, după cuvântul Domnului: "După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mt 7, 20), cercetarea binefacerilor lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în viaţa sfinţilor ne oferă o garanţie că harul lucrează în noi şi că ne îndeamnă la o credinţă mereu mai mare şi la o atitudine de sărăcie plină de încredere.

Una din cele mai frumoase ilustrări ale acestei atitudini se găseşte în răspunsul Sfintei Ioana d’Arc la o întrebare-capcană a judecătorilor bisericeşti: "Întrebată dacă ştie dacă este în harul lui Dumnezeu, a răspuns: ‘Dacă nu sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă pună în el; dacă sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă păstreze în el59’ "


III. Meritul

Tu eşti preamărit în adunarea Sfinţilor şi încununând meritele lor, Tu încununezi darurile tale60.

2006. Termenul "merit" desemnează, în general, răsplata datorată de o comunitate sau o societate pentru acţiunea unui membru al ei recunoscută ca bună sau rea, vrednică de recompensă sau de sancţiune. Meritul ţine de virtutea dreptăţii, conform principiului egalităţii care o guvernează.

2007. În faţa lui Dumnezeu, nu există, în sens juridic, vreun merit din partea omului. Între El şi noi inegalitatea este fără măsură, căci noi am primit totul de la El, Creatorul nostru.

2008. Meritul omului la Dumnezeu în viaţa creştină provine din faptul că Dumnezeu a dispus în mod liber să-l asocieze pe om la lucrarea harului său. Acţiunea părintească a lui Dumnezeu are precedenţă prin faptuil că inspiră, iar acţiunea liberă a omului este ulterioară prin colaborarea lui, astfel că meritele faptelor bune trebuie atribuite mai întâi harului lui Dumnezeu şi apoi credinciosului. Meritul omului, de altfel, se întoarce şi el la Dumnezeu, căci faptele lui bune provin, în Cristos, din inspiraţiile şi ajutoarele Duhului Sfânt.

2009. Adopţiunea filială, făcându-ne părtaşi prin har la firea dumnezeiască, poate să ne acorde, după dreptatea gratuită a lui Dumnezeu, un adevărat merit. Acesta are un drept care vine din har, dreptul deplin al iubirii, care ne face "împreună-moştenitori" cu Cristos şi vrednici să dobândim "moştenirea făgăduită a vieţii veşnice61". Meritele faptelor noastre bune sunt darurile bunătăţii divine62. "Harul a venit înainte; acum se înapoiază cele datorate: (...) Meritele sunt daruri ale lui Dumnezeu63".

2010. Deoarece, în ordinea harului, iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, nimeni nu poate merita harul iniţial, de la originea convertirii, a iertării şi a îndreptăţirii. Sub impulsul Duhului Sfânt, şi al iubirii, noi putem apoi să merităm pentru noi înşine şi pentru alţii harurile necesare pentru sfinţirea noastră, pentru creşterea harului şi a iubirii precum şi pentru dobândirea vieţii veşnice. Chiar bunurile vremelnice, ca sănătatea şi prietenia, pot fi meritate după înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceste haruri şi aceste bunuri sunt obiectul rugăciunii creştine. Ea dobândeşte harul care ne este necesar pentru acţiunile meritorii.

2011. Iubirea lui Cristos este în noi izvorul tuturor meritelor în faţa lui Dumnezeu. Harul, unindu-ne cu Cristos printr-o iubire activă, asigură caracterul supranatural al actelor noastre şi, prin urmare, meritul lor înaintea lui Dumnezeu ca şi înaintea oamenilor. Sfinţii au avut întotdeauna conştiinţa vie că meritele lor erau numai har.

După exilul de pe Pământ, nădăjduiesc că mă voi bucura de tine în Patrie, dar nu vreau să adun merite pentru cer, vreau să lucrez numai pentru Iubirea ta (...). În seara acestei vieţi, mă voi înfăţişa înaintea ta cu mâinile goale, pentru că nu-ţi cer, Doamne, să-mi socoteşti faptele. Toată dreptatea noastră este pătată în ochii tăi. Deci vreau să mă înveşmântez în însăşi Dreptatea ta şi să primesc de la Iubirea ta să te am veşnic pe Tine însuţi64.


IV. Sfinţenia creştină

2012. "Acelora care-l iubesc pe Dumnezeu toate li se îndreaptă spre bine. (...) Pe aceia pe care mai dinainte i-a cunoscut, i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, ca El să fie întâiul-născut printre mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a hotărât mai dinainte, pe aceia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi preamărit" (Rom 8, 28-30).

2013. Chemarea la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos, oricare ar fi starea şi condiţia lor65. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5, 48).

Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, (...) supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia Poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum preabine o dovedeşte, în istoria Bisericii, viaţa atâtor sfinţi66.

2014. Progresul spiritual tinde la unirea mereu mai profundă cu Cristos. Această unire se numeşte "mistică", pentru că participă la misterul lui Cristos prin sacramente – "sfintele taine, mistere"- şi, în El, la misterul Sfintei Treimi. Dumnezeu ne cheamă pe toţi la această unire profundă cu el, chiar dacă haruri speciale sau semne extraordinare ale acestei vieţi mistice sunt acordate numai unora, în vederea manifestării darului gratuit făcut tuturor.

2015. Calea desăvârşirii trece prin Cruce. Nu există sfinţenie fără renunţare şi fără luptă spirituală67. Progresul spiritual implică asceza şi mortificarea, care duc treptat la o viaţă în pacea şi bucuria Fericirilor:

Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără sfârşit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaşte68.

2016. Fiii Sfintei noastre Maici Biserica nădăjduiesc pe drept harul statorniciei până la sfârşit şi răsplata lui Dumnezeu, Tatăl lor, pentru faptele bune împlinite cu harul lui, în comuniune cu Isus69. Păstrând aceeaşi regulă de viaţă, credincioşii împărtăşesc "speranţa fericită" a celor pe care îndurarea divină îi adună în "Cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei" (Apoc 21, 2).

PE SCURT

2017. Harul Duhului Sfânt ne conferă dreptatea lui Dumnezeu. Unindu-ne prin credinţă şi Botez cu pătimirea şi Învierea lui Cristos, Duhul ne face părtaşi la viaţa sa.

2018. Îndreptăţirea, ca şi convertirea, are două aspecte. Sub impulsul harului, omul se întoarce spre Dumnezeu şi se îndepărtează de păcat, primind astfel iertarea şi dreptatea de sus.

2019. Îndreptăţirea comportă iertarea păcatelor, sfinţirea şi înnoirea omului lăuntric.

2020. Îndreptăţirea ne-a fost meritată prin pătimirea lui Cristos. Ea ne este acordată prin Botez. Ne conformează dreptăţii lui Dumnezeu care ne face drepţi. Ea are ca scop Slava lui Dumnezeu şi a lui Cristos şi darul vieţii veşnice. Este lucrarea cea mai minunată a îndurării lui Dumnezeu.

2021. Harul este ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea noastră de a deveni fiii săi adoptivi. Ne introduce în intimitatea vieţii trinitare.

2022. Iniţiativa divină în lucrarea harului previne, pregăteşte şi trezeşte răspunsul liber al omului. Harul răspunde aspiraţiilor profunde ale libertăţii umane; el o cheamă să lucreze împreună cu el şi o desăvârşeşte.

2023. Harul sfinţitor este darul gratuit al vieţii lui Dumnezeu, revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru ca să-l vindece de păcat şi să-l sfinţească.

2024. Harul sfinţitor ne face "plăcuţi lui Dumnezeu". Carismele, haruri speciale ale Duhului Sfânt, sunt rânduite în vederea harului sfinţitor şi au ca scop binele comun al Bisericii. Dumnezeu acţionează şi printr-o mulţime de haruri actuale care se disting de harul habitual, permanent în noi.

2025. Nu există pentru noi merit înaintea lui Dumnezeu decât ca urmare a planului liber al lui Dumnezeu de a-l asocia pe om lucrării harului său. Meritul este al harului lui Dumnezeu în primul rând şi al colaborării omului în al doilea rând. Meritul omului îi revine şi el lui Dumnezeu.

2026. Harul Duhului Sfânt, în virtutea filiaţiunii noastre adoptive, poate să ne acorde un adevărat merit ca urmare a dreptăţii gratuite a lui Dumnezeu. Iubirea este în noi izvorul principal al meritului în faţa lui Dumnezeu.

2027. Nimeni nu poate merita harul iniţial care este la originea convertirii. Sub impulsul Duhului Sfânt, putem merita pentru noi înşine şi pentru alţii toate harurile folositoare pentru a ajunge la viaţa veşnică, precum şi bunurile vremelnice trebuincioase.

2028. Chemarea la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos70. "desăvârşirea creştină nu are decât o limită, aceea de a nu avea nici una71."

2029. "Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16, 24).

Note

Pagina anterioară Pagina următoare