Mântuirea lui Dumnezeu: legea şi harul
1949. Chemat la fericire, dar rănit de păcat, omul are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Ajutorul divin îi vine în Cristos, prin legea care îl călăuzeşte şi în harul care îl susţine:
Lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră: căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi şi voirea şi făptuirea, după bunăvoinţă (Fil 2, 12-13).
Articolul 1
Legea morală
1950. Legea morală este lucrarea Înţelepciunii divine. Poate fi definită, în sens biblic, ca o povăţuire părintească, o pedagogie a lui Dumnezeu. Ea prescrie omului căile, regulile de purtare care duc spre fericirea făgăduită; interzice căile răului, care abat de la Dumnezeu şi de la iubirea lui. Este în acelaşi timp fermă în precepte şi atrăgătoare în făgăduinţe.
1951. Legea este o regulă de purtare promulgată de autoritatea competentă în vederea binelui comun. Legea morală presupune ordinea raţională care a fost stabilită între creaturi, pentru binele lor şi în vederea scopului lor, de puterea, înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. Orice lege îşi află în legea veşnică adevărul prim şi ultim. Legea este declarată şi stabilită de raţiune ca o participare la Providenţa Dumnezeului celui viu, Creatorul şi Răscumpărătorul tuturor. "Această orânduire a raţiunii, iată ce se numeşte lege1".
Dintre toate făpturile însufleţite, numai omul se poate lăuda că a fost vrednic să primească de la Dumnezeu o lege: animal înzestrat cu raţiune, în stare să înţeleagă şi să discearnă, el îşi va orândui purtarea folosindu-şi libertatea şi raţiunea în supunere faţă de Cel care i-a încredinţat totul2.
1952. Expresiile legii morale sunt diferite şi sunt toate coordonate între ele: legea veşnică, izvorul în Dumnezeu al tuturor legilor; legea naturală; legea revelată, care cuprinde Legea veche şi Legea nouă, evanghelică; în sfârşit, legile civile şi ecleziastice.
1953. Legea morală îşi găseşte în Cristos plinătatea şi unitatea. Isus Cristos în persoană este calea desăvârşirii. El este scopul legii, căci numai El învaţă şi dăruieşte dreptatea lui Dumnezeu: "Căci scopul legii este Cristos, pentru îndreptăţirea oricăruia care crede" (Rom 10, 4).
I. Legea morală naturală
1954. Omul participă la înţelepciunea şi la bunătatea Creatorului, care îi conferă stăpânirea asupra propriilor acte şi capacitatea de a se îndrepta spre adevăr şi spre bine. Legea naturală exprimă simţul moral originar care îi îngăduie omului să discearnă prin raţiune ce sunt binele şi răul, adevărul şi minciuna:
Legea naturală e scrisă şi gravată în sufletul tuturor şi al fiecărui om, pentru că ea este raţiunea umană care îi porunceşte să facă binele şi-i interzice să păcătuiască. (...) Dar această prescripţie a raţiunii omeneşti n-ar fi în stare să aibă putere de lege dacă n-ar fi vocea şi interpreta unei raţiuni mai înalte căreia mintea şi libertatea noastră trebuie să-i fie supuse3.
1955. Legea "divină şi naturală4" îi arată omului calea pe care trebuie să o urmeze ca să înfăptuiască binele şi să-şi atingă scopul. Legea naturală enunţă preceptele esenţiale care guvernează viaţa morală. Ea are drept pivot aspiraţia şi supunerea faţă de Dumnezeu, izvorul şi judecătorul a tot binele, precum şi perceperea aproapelui ca egal cu tine însuţi. Este expusă, în principalele sale precepte, în Decalog. Această lege este numită naturală nu prin referire la natura fiinţelor iraţionale, ci pentru că raţiunea care o promulgă este proprie naturii umane:
Oare unde sunt înscrise aceste reguli, dacă nu în cartea luminii pe care o numim Adevăr? Acolo e scrisă orice lege dreaptă, de acolo trece în inima omului care înfăptuieşte dreptatea, nu mutându-se în el, ci punându-şi în el amprenta, ca o pecete care, de pe un inel, se întipăreşte în ceară, dar fără a părăsi inelul5.
Legea naturală nu e nimic altceva decât lumina inteligenţei puse în noi de Dumnezeu; prin ea cunoaştem ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm. Această lumină sau această lege Dumnezeu a dăruit-o creaţiei6.
1956. Fiind prezentă în inima fiecărui om şi stabilită de raţiune, legea naturală este universală în preceptele ei şi autoritatea ei se extinde la toţi oamenii. Ea exprimă demnitatea persoanei şi determină baza drepturilor şi îndatoririlor ei fundamentale:
Există, desigur, o lege adevărată - e dreapta raţiune; ea e conformă naturii, răspândită la toţi oamenii; e neschimbătoare şi veşnică; poruncile ei cheamă la datorie, iar opreliştile ei îndepărtează de greşeală. (...) E o nelegiuire să o înlocuieşti cu o lege contrară. E oprit să-i nesocoteşti fie şi o singură prescripţie; şi nimeni nu are puterea de a o abroga în întregime7.
1957. Aplicarea legii naturale e foarte variată; ea poate pretinde o reflecţie adaptată la multiplicitatea condiţiilor de viaţă, în funcţie de locuri, epoci şi împrejurări. Totuşi, în diversitatea culturilor, legea naturală rămâne ca o regulă care îi leagă între ei pe oameni şi le impune, dincolo de diferenţele inevitabile, principii comune.
1958. Legea naturală este imuabilă8 şi permanentă, de-a lungul variaţiilor istoriei; ea dăinuie sub fluxul ideilor şi al moravurilor şi le sprijină progresul. Regulile care o exprimă rămân substanţial valabile. Chiar dacă i se neagă până şi principiile, ea nu poate fi nimicită şi nici înlăturată din inima omului. Reapare mereu în viaţa indivizilor şi a societăţilor:
Furtul este cu siguranţă pedepsit de legea ta, Doamne, şi de legea care este înscrisă în inima omului şi pe care nici fărădelegea nu o poate şterge9.
1959. Operă foarte bună a Creatorului, legea naturală oferă fundamentele solide pe care omul îşi poate construi edificiul regulilor morale care îi vor călăuzi alegerile. Ea aşează şi baza morală indispensabilă pentru edificarea comunităţii oamenilor. În sfârşit, ea oferă baza necesară legii civile care se leagă de ea printr-o reflecţie care trage concluziile principiilor ei, fie prin adăugiri de natură pozitivă şi juridică.
1960. Preceptele legii naturale nu sunt percepute de toţi în mod limpede şi nemijlocit. În situaţia actuală, harul şi revelaţia sunt necesare omului păcătos pentru ca adevărurile religioase şi morale să poată fi cunoscute "de toţi, fără greutate, cu certitudine fermă şi fără amestec de eroare10". Legea naturală oferă legii revelate şi harului o temelie pregătită de Dumnezeu şi armonizată cu lucrarea Duhului.
II. Legea veche
1961. Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, l-a ales pe Israel ca popor al său şi i-a revelat Legea sa, pregătind astfel venirea lui Cristos. Legea lui Moise exprimă multe adevăruri care sunt în mod natural accesibile raţiunii. Acestea sunt declarate şi autentificate în interiorul Legământului mântuirii.
1962. Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Prescripţiile ei morale sunt rezumate în cele zece porunci. Preceptele Decalogului pun fundamentele vocaţiei omului, făurit după chipul lui Dumnezeu; ele interzic ceea ce este contrar iubirii de Dumnezeu şi de aproapele şi prescriu ceea ce este esenţial. Decalogul este o lumină oferită conştiinţei oricărui om pentru a-i manifesta chemarea şi căile lui Dumnezeu şi a-l ocroti împotriva răului:
Dumnezeu a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu citeau în inimile lor11.
1963. Conform tradiţiei creştine, Legea sfântă12, spirituală13 şi bună14 este încă imperfectă. Ca un pedagog15 ea arată ce trebuie făcut, dar nu dă prin sine puterea, harul Duhului, pentru a fi împlinită. Din cauza păcatului, pe care nu-l poate înlătura, ea rămâne o lege a robiei. După Sfântul Paul, ea are mai ales drept funcţie să denunţe şi să vădească păcatul, care alcătuieşte o "lege a poftei16" în inima omului. Totuşi, Legea rămâne prima etapă în drum spre Împărăţie. Ea pregăteşte şi dispune poporul ales şi pe fiecare creştin la convertire şi la credinţa în Dumnezeul mântuitor. Oferă învăţătură care dăinuie pentru totdeauna, ca şi cuvântul lui Dumnezeu.
1964. Legea veche este o pregătire la Evanghelie. "Legea este profeţie şi pedagogie a realităţilor viitoare17".Ea profeţeşte şi prefigurează lucrarea eliberării de păcat, care se va împlini cu Cristos, furnizează Noului Testament imaginile, "tipurile", simbolurile pentru a exprima viaţa conform Duhului. În sfârşit, Legea se completează prin învăţătura cărţilor sapienţiale şi ale profeţilor, care o orientează spre Noul Legământ şi spre Împărăţia cerurilor.
Au existat (...), sub regimul Vechiului Legământ, oameni care aveau iubirea şi harul Duhului Sfânt şi aspirau înainte de toate la făgăduinţele spirituale şi veşnice, lucru prin care ţineau de Legea cea nouă. Dimpotrivă, există sub Noul Legământ oameni trupeşti încă îndepărtaţi de desăvârşirea Legii celei noi: pentru a-i îndemna la faptele de virtute au fost necesare teama de pedeapsă şi anumite făgăduinţe vremelnice, chiar sub Noul Legământ. În orice caz, chiar dacă Legea veche prescria iubirea, ea nu-l dăruia pe Duhul Sfânt, prin care "iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre" (Rom 5, 5)18.
III. Legea cea nouă sau Legea evanghelică
1965. Legea cea nouă sau Legea evanghelică este perfecţiunea aici pe pământ a Legii divine, naturale şi revelate. Ea este lucrarea lui Cristos şi se exprimă îndeosebi în Cuvântarea de pe munte. Este şi lucrarea Duhului Sfânt şi, prin El, devine legea lăuntrică a iubirii: "Voi încheia cu casa lui Israel un legământ nou (...). Voi pune legile mele în cugetul lor, le voi întipări în inima lor şi Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu" (Evr 8, 8-10)19.
1966. Legea cea nouă este harul Duhului Sfânt dăruit credincioşilor prin credinţa în Cristos. Ea lucrează prin iubire, se foloseşte de cuvântarea Domnului pentru a ne învăţa ce trebuie să facem şi de sacramente pentru a ne împărtăşi harul de a înfăptui:
Cel care va voi să mediteze cu pietate şi perspicacitate Cuvântarea pe care Domnul a rostit-o pe munte, aşa cum o citim în Evanghelia Sfântului Matei, va găsi în ea fără îndoială codul desăvârşit al vieţii creştine (...). Această Cuvântare conţine toate preceptele, toate învăţăturile menite să călăuzească viaţa creştină20.
1967. Legea evanghelică "împlineşte21", purifică, depăşeşte şi duce la perfecţiune Legea veche. În Fericiri, ea împlineşte făgăduinţele divine, înălţându-le şi orientându-le spre "Împărăţia cerurilor". Ea se adresează celor care sunt dispuşi a primi cu credinţă această speranţă nouă: cei săraci, smeriţi, cei mâhniţi, cei curaţi cu inima, cei prigoniţi pentru Cristos, trasând astfel căile surprinzătoare ale Împărăţiei.
1968. Legea evanghelică împlineşte poruncile Legii. Cuvântarea Domnului, departe de a anula sau a devaloriza prescripţiile morale ale Legii vechi, le degajă virtualităţile ascunse şi face să se nască din ele exigenţe noi: îi revelează tot adevărul divin şi uman. Nu adaugă precepte exterioare noi, dar ajunge să reformeze rădăcina actelor, inima, acolo unde omul alege între pur şi impur22, unde cresc credinţa, speranţa şi iubirea şi, cu ele, celelalte virtuţi. Evanghelia duce astfel Legea la plinătate prin imitarea perfecţiunii Tatălui ceresc23, prin iertarea duşmanilor şi prin rugăciunea pentru prigonitori, după exemplul generozităţii divine24.
1969. Legea cea nouă pune în practică actele religiei: pomana, rugăciunea şi postul, îndreptându-le spre "Tatăl care vede în ascuns", împotriva dorinţei "de a fi văzut de oameni25". Rugăciunea ei este "Tatăl nostru"26.
1970. Legea evanghelică implică alegera decisivă între "cele două căi27" şi punerea în practică a cuvintelor Domnului28; se rezumă în regula de aur: "Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi lor, căci aceasta este Legea şi Profeţii" (Mt 7, 12)29.
Toată legea evanghelică se cuprinde în "porunca cea nouă" a lui Isus (In 13, 34) să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El30.
1971. La cuvântarea Domnului se cuvine să adăugăm cateheza morală a învăţăturilor apostolice ca Rom 12-15; 1 Cor 12-13; Col 3-4; Ef 4-5 etc. Această doctrină transmite învăţătura Domnului cu autoritatea apostolilor, mai ales prin expunerea virtuţilor care decurg din credinţa în Cristos şi pe care le însufleţeşte iubirea, principalul dar al Duhului Sfânt. "Iubirea să vă fie nefăţarnică. (...) Iubiţi-vă unii pe alţii cu dragoste frăţească (...) bucuraţi-vă în speranţă, în suferinţă fiţi răbdători, în rugăciune statornici, luaţi parte la nevoile sfinţilor, dornici să fiţi primitori" (Rom 12-9-13). Această cateheză ne învaţă şi să tratăm cazurile de conştiinţă în lumina relaţiei noastre cu Cristos şi cu Biserica31.
1972. Legea cea nouă este numită legea iubirii, pentru că îl face pe om să acţioneze prin iubirea pe care o revarsă Duhul Sfânt, mai degrabă decât prin frică; legea harului, pentru că prin credinţă şi sacramente ea conferă puterea harului pentru a acţiona; legea libertăţii32, pentru că ne eliberează de observanţele rituale şi juridice ale Legii vechi, ne înclină să acţionăm în mod spontan sub impulsul iubirii şi, în sfârşit, ne trece de la condiţia servitorului "care nu ştie ce face stăpânul" la cea de prieten al lui Cristos, "căci toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute" (In 15, 15), sau la cea de fiu moştenitor33.
1973. Pe lângă precepte, Legea cea nouă cuprinde şi <>sfaturile evanghelice. Distincţia tradiţională între poruncile lui Dumnezeu şi sfaturile evanghelice se stabileşte în raport cu iubirea, perfecţiunea vieţii creştine. Preceptele au drept scop să îndepărteze ceea ce este incompatibil cu iubirea. Sfaturile sunt menite să îndepărteze ceea ce, chiar fără a-i fi contrar, poate constitui o piedică pentru dezvoltarea iubirii34.
1974. Sfaturile evanghelice manifestă plinătatea vie a iubirii, care nu se satură să dea tot mai mult. Ele îi atestă elanul şi ne solicită promptitudinea spirituală. Perfecţiunea Legii noi constă esenţialmente în preceptele iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Sfaturile arată căi mai directe, mijloace mai lesnicioase şi sunt de practicat după vocaţia fiecăruia:
[Dumnezeu] nu vrea ca fiecare să observe toate sfaturile, ci numai pe acelea care se potrivesc cu diversitatea persoanelor, a timpurilor, a ocaziilor şi a puterilor, după cum o cere iubirea. Căci ea, ca regină a tuturor virtuţilor, a tuturor poruncilor, a tuturor sfaturilor, într-un cuvânt, a tuturor legilor şi a tuturor acţiunilor creştine, le dă tuturor rangul, ordinea, timpul şi valoarea35.
PE SCURT
1975. Conform Scripturii, Legea este o învăţătură părintească a lui Dumnezeu care prescrie omului căile ce duc la fericirea făgăduită şi interzic căile răului.
1976. "Legea este poruncă a raţiunii în vederea binelui comun, promulgată de cel care are în grijă o comunitate36".
1977. Cristos este scopul legii37; numai El învaţă şi dăruieşte dreptatea lui Dumnezeu.
1978. Legea naturală este o participare la înţelepciunea şi la bunătatea lui Dumnezeu din partea omului, plăsmuit după chipul Creatorului său. Ea exprimă demnitatea persoanei umane şi formează baza drepturilor şi îndatoririlor ei fundamentale.
1979. Legea naturală este imuabilă, permanentă de-a lungul istoriei. Regulile care o exprimă rămân în mod substanţial valabile. Ea este o bază necesară edificării regulilor morale şi legii civile.
1980. Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Prescripţiile ei morale sunt rezumate în cele Zece Porunci.
1981. Legea lui Moise conţine multe adevăruri în mod natural accesibile raţiunii. Dumnezeu le-a revelat pentru că oamenii nu le citeau în inima lor.
1982. Legea veche este o pregătire la Evanghelie.
1983. Legea cea nouă este harul Duhului Sfânt, primit prin credinţa în Cristos, care lucrează prin iubire. Ea se exprimă mai ales în Cuvântarea de pe munte a Domnului şi se foloseşte de sacramente pentru a ne împărtăşi harul.
1984. Legea evanghelică împlineşte, depăşeşte şi duce la desăvârşire Legea veche: făgăduinţele ei – prin Fericirile Împărăţiei cerurilor, poruncile ei – reformând rădăcina actelor, inima.
1985. Legea cea nouă este legea iubirii, legea harului, legea libertăţii.
1986. În afară de precepte, Legea cea nouă cuprinde şi sfaturile evanghelice: "Sfinţenia Bisericii este susţinută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în Evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi38".
Note