Articolul 2
"Tatăl nostru care eşti în ceruri"




I. "Să îndrăznim să ne apropiem cu toată încrederea"

2777. În liturgia romană, adunarea euharistică este invitată să se roage "Tatăl nostru" cu îndrăzneală filială; liturgiile orientale folosesc şi dezvoltă expresii analoage: "Cu îndrăzneală (...) să cutezăm a te chema", "Învredniceşte-ne să ...". În faţa Rugului aprins, lui Moise i s-a spus: "Nu te apropia. Scoate-ţi încălţările" (Ex 3, 5). Acest prag al Sfinţeniei divine numai Isus putea să-l treacă, El, care, "după ce a săvârşit curăţirea de păcate" (Evr 1, 3), ne aduce înaintea Feţei Tatălui: "Iată, Eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu" (Evr 2, 13):

Conştiinţa pe care o avem asupra situaţiei noastre de robi ne-ar face să intrăm în pământ, fiinţa noastră pământească s-ar risipi în pulbere, dacă autoritatea Tatălui nostru Însuşi şi Duhul Fiului său nu ne-ar împinge să înălţăm acest strigăt: "Abba, Tată!" (Rom 8, 15). (...) Când ar cuteza slăbiciunea unui muritor să-l numească pe Dumnezeu Tată, dacă străfundul omului n-ar fi însufleţit de Puterea cea de sus20?

2778. Această putere a Duhului, care ne introduce în Rugăciunea Domnului, este exprimată în liturgiile Răsăritului şi Apusului prin frumoasa expresie tipic creştină: parrhesia, simplitate fără ocoliş, încredere filială, bucuroasă siguranţă, smerită cutezanţă, certitudinea de a fi iubit21.


II. "Tată!"

2779. Înainte de a ne însuşi acest elan iniţial al Rugăciunii Domnului se cuvine să ne purificăm cu umilinţă inima de anumite imagini false ale "lumii acesteia". Umilinţa ne face să recunoaştem că "nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul şi cel căruia Fiul vrea să i-l descopere", adică "celor mici" (Mt 11, 25-27). Purificarea inimii se referă la imaginile paterne şi materne, izvorâte din istoria noastră personală şi culturală şi care ne influenţează legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nostru transcede categoriile lumii create. A transpune asupra lui, sau chiar împotriva lui, ideile noastre în acest domeniu ar însemna să fabricăm idoli, de adorat sau de doborât. A ne ruga Tatălui înseamnă a intra în misterul lui, aşa cum este El, şi cum ni l-a dezvăluit Fiul:

Expresia "Dumnezeu Tatăl" nu-i fusese dezvăluită nimănui. Atunci când Moise însuşi l-a întrebat pe Dumnezeu cine este, el a auzit un alt nume. Nouă acest nume ne-a fost revelat în Fiul, căci acest nume implică numele nou de Tată22.

2780. Noi îl putem invoca pe Dumnezeu ca "Tată", pentru că El ne este revelat de Fiul său făcut om şi pentru că Duhul său ni-l face cunoscut. Ceea ce nici omul nu poate concepe, nici puterile îngereşti întrezări, şi anume relaţia personală a Fiului faţă de Tatăl23, iată că Duhul Fiului ne-o împărtăşeşte, nouă care credem că Isus este Cristos şi că suntem născuţi din Dumnezeu.24

2781. Când ne rugăm Tatălui, suntem în comuniune cu El şi cu Fiul lui, Isus Cristos25. Atunci îl cunoaştem şi îl recunoaştem, într-o uimire pururi nouă. Primul cuvânt din Rugăciunea Domnului este o binecuvântare de adoraţie, înainte de a fi o implorare. Într-adevăr, aceasta este Gloria lui Dumnezeu: să-l recunoaştem drept "Tată", Dumnezeu adevărat. Noi îi mulţumim pentru că ne-a revelat numele său, pentru că ne-a dat să credem în El şi să locuiască în noi Prezenţa sa.

2782. Putem să-l adorăm pe Tatăl, pentru că El ne-a făcut să renaştem la Viaţa sa, adoptându-ne ca fii ai săi, în Fiul său unic: prin Botez, El ne încorporează în Trupul Cristosului său şi, prin ungerea Duhului său care se revarsă de la Cap către membre, face din noi "unşii" săi (christoi):

Într-adevăr, Dumnezeu, care ne-a predestinat la înfiere, ne-a făcut asemenea Trupului glorios al lui Cristos. De acum înainte, devenind părtaşi la Cristos, sunteţi pe bună dreptate numiţi cristoşi26.

Omul cel nou, care a fost recunoscut şi redat , prin har, Dumnezeului său, spune mai întâi "Tată!", pentru că a devenit fiu27.

2783. Astfel, prin Rugăciunea Domnului, noi suntem revelaţi nouă înşine, în timp ce ne este revelat Tatăl28:

Omule, tu nu îndrăzneai să-ţi ridici faţa către cer, îţi coborai ochii spre pământ şi, deodată, ai primit harul lui Cristos: toate păcatele ţi-au fost iertate. Din slujitor rău ai devenit fiu bun. (...) Ridică-ţi aşadar ochii spre Tatăl care te-a răscumpărat prin Fiul său şi spune: "Tatăl nostru" (...). Dar nu pretinde nici un privilegiu. El nu-i este Tată în chip anume decât lui Cristos, în vreme ce pe noi El ne-a creat. Spune deci şi tu prin har: "Tatăl nostru", spre a merita să-i fii fiu29.

2784. Acest dar gratuit al înfierii cere din partea noastră o neîncetată convertire şi o viaţă nouă. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi două dispoziţii fundamentale:

Dorinţa şi voinţa de a-i semăna. Fiind noi creaţi după chipul lui, asemănarea ne este redată prin har şi noi trebuie să-i corespundem.

Trebuie să ne amintim, când îl numim pe Dumnezeu "Tatăl nostru", că se cuvine să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu30.

Nu puteţi să-l numiţi pe Tatăl vostru "Dumnezeu a toată bunătatea" dacă păstraţi o inimă crudă şi neomenoasă; căci atunci nu mai aveţi în voi pecetea bunătăţii Tatălui ceresc31.

Trebuie să contemplăm fără încetare frumuseţea Tatălui şi să ne pătrundem sufletul de ea32.

2785. O inimă smerită şi încrezătoare ne face "să ne întoarcem şi să fim ca pruncii" (Mt 18, 3): pentru că Tatăl se dezvăluie celor "mici" (Mt 11, 25):

Este o privire asupra lui Dumnezeu singur, o mare văpaie de iubire. Sufletul se topeşte în ea şi se cufundă în dragostea sfântă şi stă de vorbă cu Dumnezeu ca şi cu propriul său Tată, foarte familiar, într-o gingăşie a pietăţii cu totul aparte33.

"Tatăl nostru": acest nume trezeşte în noi, în acelaşi timp, iubirea, afecţiunea în rugăciune (...) şi speranţa de a dobândi ceea ce suntem pe cale să cerem (...). Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci când le-a îngăduit deja să-i fie fii34?


III. Tatăl "nostru"

2786. Tatăl "nostru" se referă la Dumnezeu. Acest adjectiv, în ceea ce ne priveşte, nu exprimă posesia, ci o relaţie cu totul nouă faţă de Dumnezeu.

2787. Când spunem Tatăl "nostru", recunoaştem mai întâi că toate făgăduinţele sale de iubire, vestite prin Profeţi, sunt împlinite în noul şi veşnicul Legământ în Cristosul său: noi am devenit Poporul "său" şi El este de acum înainte Dumnezeul "nostru". Această relaţie nouă este o apartenenţă reciprocă, dăruită gratuit: prin iubire şi fidelitate35 trebuie să răspundem la "harul şi adevărul" care ni s-au dat în Isus Cristos (In 1, 17).

2788. De vreme ce Rugăciunea Domnului este cea a Poporului său în "vremurile de pe urmă", acest "nostru" exprimă şi certitudinea speranţei noastre în ultima făgăduinţă a lui Dumnezeu: în noul Ierusalim El va spune învingătorului: "Eu voi fi Dumnezeul lui, iar el va fi fiul meu" (Ap 21, 7).

2789. Rugându-ne Tatălui "nostru", noi ne adresăm personal Tatălui Domnului nostru Isus Cristos. Nu divizăm divinitatea, pentru că Tatăl este "izvorul şi originea" ei, ci mărturisim astfel că, în veşnicie, Fiul este născut de El şi că de la El purcede Duhul Sfânt. Nici nu confundăm persoanele, o dată ce mărturisim că suntem în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos, în unicul lor Duh Sfânt. Sfânta Treime este de o fiinţă şi nedespărţită. Când ne rugăm Tatălui, îl adorăm şi îl slăvim împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

2790. Sub raport gramatical, "nostru" califică o realitate comună mai multora. Nu există decât un singur Dumnezeu şi El este recunoscut drept Tată de cei care, prin credinţa în Fiul său unul-născut, sunt renăscuţi de El prin apă şi prin Duh36. Biserica este această nouă comuniune dintre Dumnezeu şi oameni: unită cu Fiul unic, devenit "întâiul născut dintre mulţi fraţi" (Rom 8, 29), ea este în comuniune cu unul şi acelaşi Tată, într-unul şi acelaşi Duh Sfânt37. Rugându-se "Tatăl nostru", fiecare om botezat se roagă în această comuniune: "Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet" (Fapte 4, 32)

2791. De aceea, cu toate împărţirile între creştini, rugăciunea către Tatăl "nostru" rămâne un bun comun şi o chemare urgentă pentru toţi cei botezaţi. Aflaţi în comuniune prin credinţa în Cristos şi prin Botez, ei trebuie să fie părtaşi la rugăciunea lui Isus pentru unitatea discipolilor săi38.

2792. În sfârşit, dacă ne rugăm cu adevărat "Tatăl nostru", ieşim din individualism, pentru că iubirea pe care o primim ne eliberează de el. "Nostru" de la începutul Rugăciunii Domnului, ca şi "nouă", "noi", "pe noi" din ultimile patru cereri, nu exclude pe nimeni. Ca el să fie spus în adevăr39, dezbinările şi antagonismele dintre noi trebuie să fie depăşite.

2793. Cei botezaţi nu se pot ruga Tatăl "nostru" fără să-i aducă în faţa lui pe toţi cei pentru care El l-a dat pe Fiul său preaiubit. Iubirea lui Dumnezeu este fără hotar, şi aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră40. Rugăciunea către Tatăl "nostru" ne deschide la dimensiunile iubirii lui manifestate în Cristos: a ne ruga cu şi pentru toţi oamenii care nu-l cunosc încă, pentru ca ei să fie "strânşi laolaltă în unitate41". Această grijă dumnezeiască pentru toţi oamenii şi pentru toată creaţia i-a însufleţit pe toţi marii rugători: ea trebuie să dilate rugăciunea noastră la spaţiile nemărginite ale iubirii, atunci când cutezăm să spunem Tatăl "nostru".


IV. "Care eşti în ceruri"

2794. Această expresie biblică nu semnifică un loc ("spaţiul"), ci un fel de a fi; nu îndepărtarea lui Dumnezeu, ci maiestatea sa. Tatăl nostru nu se află "altundeva", ci El este "dincolo de tot" ce putem concepe noi despre Sfinţenia sa. Tocmai pentru că este de trei ori Sfânt, El este cât se poate de aproape de inima smerită şi căită:

Pe bună dreptate cuvintele "Tatăl nostru care eşti în ceruri" se înţeleg despre inima celor drepţi, unde Dumnezeu locuieşte ca în templul său. Astfel cel care se roagă va dori să-l vadă sălăşluind şi în sine pe Cel pe care îl invocă42.

"Cerurile" ar putea fi şi cei care poartă imaginea lumii cereşti, în care Dumnezeu locuieşte şi se preumblă43.

2795. Simbolul cerurilor ne trimite la misterul Legământului pe care-l trăim când ne rugăm Tatălui nostru. El se află în ceruri, acolo unde e Lăcaşul său; Casa Tatălui este aşadar "patria" noastră. Din această ţară a Legământului ne-a surghiunit păcatul44, iar convertirea inimii ne face să ne întoarcem către Tatăl, către cer45. Ori, în Cristos sunt reconciliate46 cerul şi pământul, pentru că Fiul "a coborât din cer", el singur, şi ne duce înapoi acolo împreună cu El, prin Crucea, Învierea şi Înălţarea sa47.

2796. Când Biserica se roagă "Tatăl nostru care eşti în ceruri", ea mărturiseşte că noi suntem Poporul lui Dumnezeu, deja "aşezaţi în ceruri în Cristos Isus" (Ef 2, 6), ascunşi "cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3, 3) şi, totodată, "gemem în acelaşi sălaş, dorind fierbinte să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din ceruri" (2 Cor 5, 2)48:

Creştinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei îşi petrec viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului49.

PE SCURT

2797. Încrederea simplă şi filială, siguranţa smerită şi veselă sunt dispoziţiile potrivite celui care se roagă "Tatăl nostru".

2798. Noi putem să-l invocăm pe Dumnezeu drept "Tată", pentru că ni l-a revelat Fiul lui Dumnezeu făcut om, în care, prin Botez, suntem încorporaţi şi adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu.

2799. Rugăciunea Domnului ne pune în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos. În acelaşi timp ea îl revelează pe om lui însuşi50.

2800. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi voinţa de a-i semăna, precum şi o inimă umilă şi încrezătoare.

2801. Spunând Tatăl "nostru", invocăm noul Legământ în Isus Cristos, comuniunea cu Sfânta Treime şi iubirea divină care prin Biserică îmbrăţişează lumea întreagă.

2802. Expresia ‘care eşti în ceruri" nu desemnează un loc, ci maiestatea lui Dumnezeu şi prezenţa lui în inimile celor drepţi. Cerul, Casa Tatălui, constituie adevărata patrie către care tindem şi căreia, de pe acum, îi aparţinem.

Note

Pagina anterioară Pagina următoare