Articolul 2
La plinirea timpului


2598. Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem de fapt de Domnul Isus, ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-L contempla pe El însuşi în rugăciune, apoi spre a-L asculta cum ne învaţă să ne rugăm, în sfârşit, spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea.

Isus se roagă

2599. Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Fecioarei a învăţat să se roage după inima sa omenească. El a învăţat aceasta de la Mama sa, care păstra toate "lucrurile cele mari" ale Atotputernicului şi se gândea la ele în inima ei38. El învaţă acest lucru în cuvintele şi în ritmurile rugăciunii poporului său, la sinagoga din Nazaret şi la Templu. Dar rugăciunea lui ţâşneşte dintr-un izvor mult mai tainic, aşa cum El lasă să se presimtă încă de la vârsta de doisprezece ani:"În cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu" (Lc 2, 49). Aici începe să se dezvăluie noutatea rugăciunii la plinirea timpurilor: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aştepta din partea fiilor săi, este în sfârşit trăită de însuşi Fiul său Unul-născut, în natura lui umană, cu şi pentru oameni.

2600. Evanghelia după sfântul Luca subliniază acţiunea Duhului Sfânt şi sensul rugăciunii în slujirea lui Cristos. Isus se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale: înainte ca Tatăl să-i dea mărturie cu prilejul Botezului39 şi al schimbării la faţă40, precum şi înainte de a îndeplini prin pătimirea sa planul de iubire al Tatălui41. El se roagă şi înainte de clipele hotărâtoare care pun început misiunii apostolilor săi: înainte de a-i alege şi de a-i chema pe cei Doisprezece42, înainte ca Petru să-l mărturisească drept "Unsul lui Dumnzeu"43, şi ca să nu scadă, în ispită, credinţa căpeteniei apostolilor44. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă şi încrezătoare, a voinţei sale omeneşti la voinţa iubitoare a Tatălui.

2601. "Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anume. Când a încetat, unul dintre învăţăceii lui i-a spus: ‘Doamne, învaţă-ne să ne rugăm’ " (Lc 11, 1). Oare nu privindu-şi mai întâi învăţătorul cum se roagă, a ajuns şi învăţăcelul să dorească să se roage? El poate atunci să înveţe rugăciunea de la Învăţătorul său. Prin contemplarea şi ascultarea Fiului, fiii învaţă să se roage Tatălui.

2602. Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga45. El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce şi-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, şi îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi. El, Cuvântul "care s-a întrupat", ia parte, în rugăciunea sa omenească, la tot ceea ce trăiesc "fraţii săi" (Evr 2, 12); El suferă alături de slăbiciunile lor, pentru a-i elibera de ele46. De aceea l-a trimis Tatăl. Cuvintele şi faptele sale apar astfel ca o manifestare vizibilă a rugăciunii "în ascuns".

2603. Evangheliştii au consemnat explicit două rugăciuni rostite de Isus în timpul vieţii sale publice. Iar ele încep, amândouă, printr-o aducere de mulţumire. În cea dintâi47, Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvintează pentru că a ascuns tainele Împărăţiei faţă de cei ce se cred învăţaţi şi le-a dezvăluit "celor mici" (săracilor din Fericiri). Tresăltarea lui "Da, Tată!" îi destăinuie străfundul inimii, adeziunea lui la "bunul plac" al Tatălui, ca un ecou la acel "Fie" al Mamei sale la zămislirea lui şi ca un preludiu a ceea ce va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omeneşti la "taina vrerii" Tatălui (Ef 1, 9).

2604. Cea de-a doua rugăciune este relatată de Sfântul Ioan48 înainte de învierea lui Lazăr. Aducerea de mulţumire precedă evenimentul: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat!", ceea ce înseamnă că Tatăl îi ascultă întotdeauna cererea; iar Isus adaugă îndată: "Iar eu ştiam că mă asculţi întotdeauna", ceea ce înseamnă că, din partea sa, Isus cere în mod statornic. Astfel, purtată de aducerea de mulţumire, rugăciunea lui Isus ne dezvăluie cum trebuie să cerem: înainte ca darul să fie dat, Isus aderă la Cel care dă şi care în darurile sale se dă pe sine. Cel ce dăruie este mai de preţ decât darul acordat, El este "Comoara", şi în El se află inima Fiului său; darul este numai "pe deasupra"49.

Rugăciunea "sacerdotală" a lui Isus50 ocupă un loc unic în economia mântuirii. Asupra ei vom medita în partea finală a primei secţiuni. Într-adevăr, ea dezvăluie rugăciunea mereu actuală a Marelui nostru Preot şi, în acelaţi timp, ea cuprinde ceea ce El ne învaţă în rugăciunea noastră către Tatăl nostru, care va fi comentată în secţiunea a doua.

2605. Când a venit ceasul în care El duce la împlinire planul de iubire al Tatălui, Isus lasă să se întrevadă adâncurile de necercetat ale rugăciunii sale filiale, nu numai înainte de a se dărui de bunăvoie ("Abba... nu voinţa mea, ci a Ta": Lc 22, 42), ci şi în ultimele sale cuvinte de pe Cruce, acolo unde rugăciunea şi dăruirea de sine sunt unul şi acelaşi lucru: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Lc 23, 34); "Adevăr zic ţie, astăzi vei fi cu mine în rai" (Lc 23, 43); "Femeie, iată fiul tău! (...) Iată mama ta!" (In 19, 26-27); "Mi-e sete!" (In 19, 28): "Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" (Mc 15, 34)51; "S-a săvârşit!" (In 19, 30); "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu" (Lc 23, 46), până la "strigătul cel mare" cu care moare, dându-şi duhul52.

2606. Toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului şi a morţii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii se află cuprinse în acest strigăt al Cuvântului întrupat. Iată că Tatăl le primeşte la sine şi că, dincolo de orice speranţă, le îndeplineşte înviindu-l pe Fiul său. Astfel se împlineşte şi se consumă drama rugăciunii în economia creaţiei şi a mântuirii. Cartea psalmilor ne dă cheia ei în Cristos. Căci în veşnicul Astăzi al învierii spune Tatăl: "Fiul meu eşti Tu, eu astăzi te-am născut. Cere-mi şi-ţi voi da moştenire neamurile şi în stăpânirea ta marginile pământului!" (Ps 2, 7-8)53.

Scrisoarea către evrei exprimă în termeni dramatici cum rugăciunea lui Isus împlineşte izbânda mântuirii: "În zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt mare şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri către Cel care-l putea izbăvi de moarte şi a fost ascultat pentru cucernicia sa; deşi era Fiu, a deprins ascultarea din cele ce a suferit şi, fiind dus la desăvârşire, a devenit pentru toţi cei ce ascultă de El izvor de mântuire veşnică" (Evr 5, 7-9).

Isus ne învaţă să ne rugăm

2607. Când Isus se roagă, El ne învaţă deja să ne rugăm. Calea teologală a rugăciunii noastre este rugăciunea sa către Tatăl. Dar Evanghelia ne oferă şi o învăţătură explicită a lui Isus despre rugăciune. Ca un pedagog, El ne ia de unde ne aflăm şi ne conduce, progresiv, la Tatăl. Vorbindu-le mulţimilor care-l urmează, Isus pleacă de la ceea ce ele ştiu deja despre rugăciune, din Vechiul Legământ, şi le face să se deschidă către noutatea Împărăţiei ce va să vină. Apoi le dezvăluie, prin parabole, această noutate. În sfârşit, învăţăceilor săi, care vor trebui să fie pedagogii rugăciunii în Biserica sa, le va vorbi deschis despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt.

2608. Încă din Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra convertirii inimii: împăcarea cu fratele tău înainte de a aduce o ofrandă pe altar54, iubirea faţă de duşmani şi rugăciunea pentru prigonitori55, ruga "în taină" către Tatăl (Mt 6, 6) fără a bolborosi multe vorbe56, iertarea din străfundul inimii în rugăciune57, curăţia inimii şi căutarea Împărăţiei58. Această convertire este îndreptată cu totul către Tatăl, este filială.

2609. Inima, hotărâtă astfel să se convertească, învaţă să se roage în credinţă. Credinţa este aderarea filială la Dumnezeu, dincolo de ceea ce simţim şi înţelegem. Ea a ajuns cu putinţă pentru că Fiul preaiubit ne-a deschis calea către Tatăl. El poate să ne ceară să "căutăm" şi să "batem", de vreme ce El Însuşi este poarta şi calea59.

2610. La fel cum Isus se roagă Tatălui şi îi mulţumeşte înainte de a-i primi darurile, tot astfel ne învaţă şi această îndrăzneală filială: "Tot ce cereţi în rugăciune, să credeţi că aţi şi primit" (Mc 11, 24). Atât de mare este puterea rugăciunii: "Totul îi este cu putinţă celui ce crede"(Mc 9, 23) cu o credinţă "care nu şovăie60".Pe cât este de întristat Isus de "lipsa de credinţă" a celor apropiaţi (Mc 6, 6) şi de "puţina credinţă" a învăţăceilor săi (Mt 8, 26), pe atât este de cuprins de admiraţie faţă de "marea credinţă" a centurionului roman61 şi a cananeencei62.

2611. Rugăciunea de credinţă nu constă numai în a zice "Doamne, Doamne!", ci în a-ţi dispune inima spre a săvârşi voinţa Tatălui (Mt 7, 21). Isus îşi îndeamnă învăţăceii să aducă în rugăciune această grijă de a colabora la planul dumnezeiesc63.

2612. În Isus "Împărăţia lui Dumnezeu este foarte aproape"; El cheamă la convertire şi la credinţă, dar şi la veghere. În rugăciune, învăţăcelul veghează atent la Cel care Este şi care Vine, în amintirea primei lui Veniri în umilinţa trupului şi în speranţa celei de a doua Veniri, în slavă64. Rugăciunea ucenicilor, în comuniunea lor cu Învăţătorul, este o luptă, şi numai veghind în rugăciune se pot feri să nu intre în ispită65.

2613. Sfântul Luca ne-a transmis trei parabole de căpetenie asupra rugăciunii:

Cea dintâi, cea despre "prietenul cel stânjenitor66", îndeamnă la rugăciunea insistentă: "Bateţi şi vi se va deschide". Celui ce se roagă astfel, Tatăl din cer "îi va da tot de ce are nevoie", mai cu seamă pe Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

Cea de-a doua, despre "văduva cea stânjenitoare67", este axată pe una dintre însuşirile rugăciunii: trebuie să ne rugăm mereu, fără a obosi, cu răbdarea credinţei. "Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?"

Cea de-a treia parabolă, cea despre "fariseu şi vameş68", priveşte smerenia inimii care se roagă: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" Biserica îşi însuşeşte necontenit această rugăciune: "Kyrie, eleison!"

2614. Când Isus le încredinţează pe faţă ucenicilor taina rugăciunii către Tatăl, El le dezvăluie cum va trebui să fie rugăciunea lor, ca şi a noastră, atunci când El, în natura sa umană glorificată, se va fi întors la Tatăl. Noutatea este acum cererea în numele lui69. Credinţa în El îi introduce pe învăţăcei în cunoaşterea Tatălui, pentru că Isus este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Credinţa îşi aduce rodul în iubire: păzirea Cuvântului lui, a poruncilor lui, rămânerea cu El în Tatăl care, întru El, ne iubeşte astfel încât îşi face sălaş în noi. În acest nou Legământ, certitudinea de a fi ascultaţi în cererile noastre se întemeiază pe rugăciunea lui Isus70.

2615. Mai mult chiar, atunci când rugăciunea noastră este unită cu cea a lui Isus, Tatăl ne dăruieşte "pe celălalt Sfătuitor şi Mângâietor (Paraclet), ca să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului" (In 14, 16-17). Această noutate a rugăciunii şi a condiţiilor ei apare în Cuvântarea de rămas bun71. În Duhul Sfânt, rugăciunea creştină este comuniune de iubire cu Tatăl, nu numai prin Cristos, ci şi în El: "Până acum n-aţi cerut nimic în numele meu. Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie desăvârşită!" (In 16, 24).

Isus ascultă rugăciunea

2616. Rugăciunea către Isus este deja ascultată de El în timpul vieţii sale publice, prin semne care anticipă puterea Morţii şi a Învierii sale: Isus ascultă rugăciunea plină de credinţă, fie exprimată în cuvinte72, fie făcută în tăcere73. Cererea insistentă a orbilor: "Fie-ţi milă de noi, Fiul lui David!" (Mt 9, 27) sau "Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!" (Mc 10, 48) a fost reluată în tradiţia Rugăciunii către Isus: "Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Fie că e vorba de vindecarea unor boli sau de iertarea păcatelor, Isus răspunde mereu rugăciunii care i se adresează cu credinţă:"Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit!"

Sfântul Augustin rezumă în mod minunat cele trei dimensiuni ale rugăciunii lui Isus: "El se roagă pentru noi ca preotul nostru, El se roagă în noi drept cap al nostru, El primeşte rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Să ne recunoaştem deci în El glasurile noastre iar în noi, glasul lui74."

Rugăciunea Fecioarei Maria

2617. Rugăciunea Mariei ne este dezvăluită în zorii plinirii timpurilor. Înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de revărsarea Duhului Sfânt, rugăciunea ei colaborează într-un mod unic la planul binevoitor al Tatălui: la Buna Vestire, pentru zămislirea lui Cristos75, şi la Rusalii, pentru naşterea Bisericii, Trupul lui Cristos76. În credinţa slujitoarei sale smerite, Darul lui Dumnezeu află primirea pe care El o aştepta de la începutul timpurilor. Aceea pe care Atotputernicul a făcut-o "plină de har" răspunde prin oferirea întregii sale fiinţe: "Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!" "Fiat" este rugăciunea creştină: să fim cu totul ai lui, de vreme ce El este cu totul al nostru.

2618. Evanghelia ne dezvăluie cum se roagă şi mijloceşte Maria în credinţă: la Cana77, Mama lui Isus îl roagă pe Fiul său pentru nevoile unui ospăţ de nuntă, semn al unui Ospăţ, cel al nunţii Mielului, care-şi dăruieşte Trupul şi Sângele la cererea Bisericii, Mireasa lui. Iar în ceasul Noului Legământ, la picioarele Crucii78, Maria este ascultată ca fiind Femeia, noua Evă, adevărata "Mamă a celor vii".

2619. Iată de ce cântarea Mariei79, Magnificat-ul latin, Megalynarion-ul bizantin, este deopotrivă cântarea Maicii lui Dumnezeu şi cântarea Bisericii, cântarea Fiicei Sionului şi cea a noului Popor al lui Dumnezeu, cântare de mulţumire pentru plinătatea de haruri revărsate în economia mântuirii, cântarea "săracilor" a căror speranţă se realizează prin împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor noştri, "lui Abraham şi seminţiei lui, în veac".

PE SCURT

2620. În Noul Testament, modelul desăvârşit al rugăciunii se află în rugăciunea filială a lui Isus. Făcută adesea în singurătate, în taină, rugăciunea lui Isus implică o aderare iubitoare la voinţa Tatălui, până la Cruce, şi o încredere absolută că ea va fi ascultată.

2621. În învăţătura sa, Isus îi deprinde pe ucenici să se roage cu o inimă purificată, cu o credinţă vie şi perseverentă, cu o cutezanţă filială. El îi cheamă la veghere şi îi îndeamnă să-i înfăţişeze lui Dumnezeu cererile lor în numele său. Isus Cristos ascultă El însuşi rugăciunile care îi sunt adresate.

2622. Rugăciunea Fecioarei Maria, atât în Fiat, cât şi în Magnificat se caracterizează prin oferirea generoasă a întregii sale fiinţe întru credinţă.

Note

Pagina anterioară Pagina următoare