Catehismul Bisericii Catolice. Partea a IV-a
Capitolul întâi
Revelarea rugăciunii
Chemarea universală la rugăciune
2566. Omul se află în căutarea lui Dumnezeu. Prin creaţie, Dumnezeu cheamă orice fiinţă din neant la existenţă. "Încununat cu slavă şi strălucire" (Ps 8, 6), omul este în stare să recunoască, după îngeri, "cât de minunat este numele Domnului pe tot pământul" (Ps 8, 2). chiar şi după ce şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu datorită păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său. Îşi păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existenţă. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esenţială a oamenilor1.
2567. Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovăţeşte Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune. Acest gest de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului este mereu un răspuns la el. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează şi îl revelează pe om lui însuşi, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor şi al faptelor, această trăire cuprinde şi inima. Ea se dezvăluie de-a lungul întregii istorii a mântuirii.
Articolul 1
În Vechiul Testament
2568. Revelarea rugăciunii în Vechiul Trstament se află înscrisă între căderea şi ridicarea omului, între chemarea îndurerată a lui Dumnezeu către primii săi fii: "Unde eşti? (...) Ce ai făcut?" (Gen 3, 9.13) şi răspunsul Fiului Unul-născut, intrând în lume: "Iată, vin să împlinesc, Dumnezeule, voinţa Ta!" (Evr 10, 5-7). rugăciunea este astfel legată de istoria oamenilor, ea este relaţia cu Dumnezeu în evenimentele istoriei.
Creaţia – izvor de rugăciune
2569. Rugăciunea se trăieşte mai întâi pornind de la realităţile creaţiei. Primele nouă capitole ale Genezei descriu această relaţie cu Dumnezeu ca pe o ofrandă a primilor născuţi din turmă adusă de Abel2, ca pe o invocare a numelui divin de către Enoh3, ca pe o "umblare cu Dumnezeu"4. Ofranda lui Noe îi este "plăcută" lui Dumnezeu, care îl binecuvintează, şi prin el binecuvintează întreaga creaţie5, pentru că inima lui este dreaptă şi întreagă: şi el "umblă cu Dumnezeu6". Această calitate a rugăciunii este trăită de o mulţime de oameni drepţi în toate religiile.
În legământul de nezdruncinat cu fiinţele vii7, Dumnezeu îi cheamă mereu pe oameni să i se roage. Dar în Vechiul Testament rugăciunea se revelează mai cu seamă începând cu părintele nostru Abraham.
Făgăduinţa şi rugăciunea credinţei
2570. De îndată ce Dumnezeu îl cheamă, Abraham porneşte "aşa cum îi spusese Domnul" (Gen 12, 4): inima lui este cu totul "supusă Cuvântului", ascultă. Ascultarea inimii care se hotărăşte după voia lui Dumnezeu e esenţială rugăciunii; faţă de ea, cuvintele sunt relative. Dar rugăciunea lui Abraham se exprimă mai întâi prin fapte: om al tăcerii, el îi construieşte Domnului câte un altar la fiecare oprire. Abia mai târziu apare prima sa rugăciune exprimată în cuvinte: o plângere învăluită care îi aminteşte lui Dumnezeu făgăduinţele ce păreau a nu se îndeplini8. Încă de la început apare astfel unul dintre aspectele dramei rugăciunii: punerea la încercare a credinţei în fidelitatea lui Dumnezeu.
2571. Crezând în Dumnezeu9, umblând în prezenţa lui şi în legământ cu El10, patriarhul este gata să-şi primească sub cortul său tainicul Oaspete: este vorba de minunata ospeţie de la Mambre, preludiul Bunei Vestiri a adevăratului Fiu al făgăduinţei11. De atunci, o dată ce i-a dezvăluit planul său, inima lui Abraham e pusă în armonie cu îndurarea Domnului său faţă de oameni, astfel că el îşi îngăduie să le ia partea cu o cutezătoare încredere12.
2572. Ca ultimă purificare a credinţei sale, i se cere "primitorului făgăduinţelor" (Evr 11, 17) să i-l jertfească lui Dumnezeu pe fiul pe care acesta i-l dăruise. Tăria credinţei sale nu slăbeşte: "Se va îngriji Dumnezeu de mielul pentru arderea de tot" (Gen 22, 8), "pentru că, gândea el, Dumnezeu este în stare şi să învie pe cineva din morţi" (Evr 11, 19). Astfel, părintele celor credincioşi a fost modelat după asemănarea Tatălui care nu-şi va cruţa propriul Fiu, ci îl va oferi pentru noi toţi13. Rugăciunea îl reface pe om după asemănarea cu Dumnezeu şi îl face părtaş la puterea iubirii lui Dumnezeu, care îi mântuieşte pe cei mulţi14.
2573. Dumnezeu îşi înnoieşte făgăduinţa către Iacob, strămoşul celor douăsprezece triburi ale lui Israel15. Înainte de a-l înfrunta pe fratele său Esau, acesta se luptă o noapte întreagă cu "cineva" tainic, care nu vrea să-şi dezvăluie numele, dar îl binecuvintează înainte de a-l părăsi în zori. Tradiţia spirituală a Bisericii a păstrat din povestirea aceasta simbolul rugăciunii ca o luptă a credinţei şi o izbândă a stăruinţei16.
Moise şi rugăciunea mijlocitorului
2574. Atunci când făgăduinţa începe să se împlinească (Paştele, Exodul, dăruirea Legii şi încheierea Legământului), rugăciunea lui Moise este prefigurarea izbitoare a rugăciunii de mediere care se va împlini desăvârşit în "unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus" (1 Tim 2, 5).
2575. Şi aici, Dumnezeu vine cel dintâi. El îl cheamă pe Moise din mijlocul rugului în flăcări17. Acest eveniment va rămâne una din figurile primordiale ale rugăciunii în tradiţia spirituală iudaică şi creştină. Într-adevăr, dacă "Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob" îl cheamă pe slujitorul său Moise, o face pentru că El este Dumnezeul cel Viu care voieşte viaţa oamenilor. El se revelează pentru a-i mântui, dar nu de unul singur, nici în ciuda lor: El îl cheamă pe Moise ca să-l trimită, ca să-l asocieze îndurării sale, lucrării sale de mântuire. Această misiune cuprinde un fel de implorare divină, iar Moise, după o îndelungată frământare, îşi va pleca vrerea după cea a Dumnezeului Mântuitor. Dar în convorbirea aceasta în care Dumnezeu i se destăinuie, Moise învaţă şi să se roage: el se dă în lături, pregetă, dar mai ales întreabă, şi tocmai ca răspuns la întrebarea lui, Domnul îi încredinţează numele său cel negrăit, care se va revela în faptele sale minunate.
2576. Dar "Dumnezeu îi vorbea lui Moise faţă către faţă, aşa cum îi vorbeşte un om prietenului său" (Ex 33, 11). Rugăciunea lui Moise este tipică pentru rugăciunea contemplativă prin care slujitorul lui Dumnezeu este credincios misiunii sale. Moise "stă de vorbă" adesea şi îndelung cu Domnul, urcând pe munte ca să-l asculte şi să-l implore şi coborând către popor pentru a-i transmite cuvintele Dumnezeului său şi pentru a-l îndruma. "El este omul de incredere în toată casa mea, Eu îi vorbesc gură către gură, vădit" (Num 12, 7-8), pentru că "Moise era un om foarte blând, cel mai blând om care a fost vreodată pe faţa pământului" (Num 12, 3).
2577. Dintr-o asemenea apropiere faţă de Dumnezeul cel fidel, încet la mânie şi plin de iubire18, Moise a primit tăria şi statornicia mijlocirii sale. El nu se roagă pentru sine, ci pentru poporul pe care Dumnezeu şi l-a dobândit. Încă de la înfruntarea cu amaleciţii19, sau pentru a obţine vindecarea lui Miriam20, Moise apare ca mijlocitor. Dar mai ales după apostazia poporului "a stat la mijloc" în faţa lui Dumnezeu (Ps 106, 23) pentru a-şi salva poporul21. Argumentele rugăciunii sale (pentru că mijlocirea este şi ea o luptă misterioasă) vor inspira îndrăzneala marilor oameni de rugăciune ai poporului evreu, ca şi ai Bisericii: Dumnezeu este iubire, deci El este drept şi fidel; El nu se poate contrazice şi trebuie să-şi amintească de faptele sale minunate, căci e în joc slava sa şi El nu poate să părăsească acest popor care îi poartă numele.
David şi rugăciunea regelui
2578. Rugăciunea poporului lui Dumnezeu se va dezvolta în umbra lăcaşului lui Dumnezeu, a Chivotului Legii, şi mai târziu a Templului. Primii care vor învăţa poporul să se roage vor fi călăuzele lui – păstorii şi profeţii. Pe când era copil, Samuel a trebuit să înveţe de la mama sa Ana cum "să stea în faţa Domnului22" şi de la preotul Eli cum să-i asculte cuvântul: "Vorbeşte, Doamne, că slujitorul tău ascultă" (1 Sam 3, 9-10). Mai târziu el însuşi va cunoaşte preţul şi greutatea mijlocirii: "Şi departe de mine să greşesc faţă de Domnul, încetând să mă rog pentru voi şi să vă învăţ calea cea bună şi dreaptă" (1 Sam 12, 23).
2579. David este, prin excelenţă, regele "după inima lui Dumnezeu", păstorul care se roagă pentru poporul său şi în numele acestuia, cel a cărui supunere faţă de vrerea lui Dumnezeu, a cărui laudă şi a cărui căinţă vor fi modelul rugăciunii poporului. Uns de Dumnezeu, rugăciunea lui este aderare fidelă la făgăduinţa divină23, încredere iubitoare şi plină de bucurie în Cel care este singurul Rege şi Domn. În Psalmi, David, inspirat de Duhul Sfânt, este primul profet al rugăciunii ebraice şi creştine. Rugăciunea lui Cristos, a adevăratului Mesia şi Fiu al lui David, va revela şi va desăvârşi sensul acestei rugăciuni.
2580. Templul din Ierusalim, casa de rugăciune pe care David dorea să o ridice, va fi opera fiului său, Solomon. Rugăciunea Închinării Templului24 se întemeiază pe făgăduinţa lui Dumnezeu şi pe legământul lui, pe prezenţa înfăptuitoare a numelui lui în mijlocul poporului şi pe amintirea faptelor minunate ale Exodului. Regele îşi înalţă atunci mâinile către cer şi imploră pe Domnul pentru sine, pentru tot poporul, pentru generaţiile ce vor veni, pentru iertarea păcatelor lor şi pentru împlinirea nevoilor lor de fiecare zi, pentru ca toate neamurile să ştie că El este singurul Dumnezeu şi pentru ca inima poporului său să-i aparţină în întregime.
Ilie, profeţii şi convertirea inimii
2581. Templul trebuia să fie pentru Poporul lui Dumnezeu locul educării sale la rugăciune: pelerinajele, sărbătorile, jertfele, ofranda de seară, tămâia, pâinile "punerii înainte", toate aceste semne ale Sfinţeniei şi ale slavei Dumnezeului Preaînalt şi întru totul Apropiat erau tot atâtea chemări şi căi ale rugăciunii. Dar ritualismul împingea adesea poporul către un cult prea exterior. Era nevoie de educarea credinţei, de convertirea inimii. Aceasta a fost misiunea profeţilor, înainte şi după Exil.
2582. Ilie este părintele profeţilor, din "neamul celor ce-l caută pe Dumnezeu, al celor ce caută Faţa lui25". Numele lui, "Domnul este Dumnezeul meu", vesteşte strigătul poporului ca răspuns la rugăciunea lui de pe muntele Carmel26. Sfântul Iacob trimite la el, spre a ne îndemna către rugăciune: "Mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept..." (Iac 5, 16b-18).
2583. După ce a învăţat milostivirea în însingurarea sa de lângă pârâul Kerit, Ilie o învaţă pe văduva din Sarepta credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţă pe care el o întăreşte prin ruga sa stăruitoare: Dumnezeu readuce la viaţă pe fiul văduvei27.
La sacrificiul de pe muntele Carmel, încercare hotărâtoare pentru credinţa Poporului lui Dumnezeu, Domnul mistuie arderea de tot "la ceasul când se închină ofranda de seară" tocmai la ruga lui: "Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi": liturghiile orientale reiau aceste cuvinte ale lui Ilie la epicleza euharistică28.
În sfârşit, pornind din nou pe calea pustiului, către locul unde Dumnezeul Viu şi Adevărat s-a revelat poporului său, Ilie se cuibăreşte, ca şi Moise "în scobitura stâncii", până ce "trece" Prezenţa tainică a lui Dumnezeu29. Dar abia pe muntele Schimbării la Faţă se va dezvălui Acela a cărui Faţă o caută30: cunoaşterea slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa lui Cristos cel răstignit şi înviat31.
2584. În întâlnirea "singur cu Dumnezeu singur", profeţii sorb lumina şi tăria de a-şi împlini misiunea. Rugăciunea lor nu este o fugă de lumea necredincioasă, ci o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, uneori o discuţie sau o plângere, mereu însă o mijlocire care aşteaptă şi pregăteşte intervenţia Dumnezeului Mântuitor, Stăpânul istoriei32.
Psalmii, rugăciunea adunării
2585. De la David şi până la venirea lui Mesia, Cărţile Sfinte cuprind texte de rugăciune care dau mărturie despre adâncirea rugăciunii, atât pentru sine, cât şi pentru alţii33. Psalmii au fost adunaţi treptat într-o culegere în cinci cărţi: Cartea Psalmilor (sau "Laudele"), capodopera rugăciunii din Vechiul Testament.
2586. Psalmii hrănesc şi exprimă rugăciunea poporului lui Dumnezeu ca adunare, cu prilejul marilor sărbători de la Ierusalim şi în fiecare sabat în sinagogi. Această rugăciune este, deopotrivă, personală şi comunitară; ea îi priveşte pe cei care se roagă, ca şi pe toţi oamenii; se înalţă din Ţara Sfântă şi din comunităţile din diasporă, dar îmbrăţişează întreaga creaţie; aminteşte evenimentele mântuitoare din trecut şi se extinde până la ducerea la capăt a istoriei; rememorează făgăduinţele lui Dumnezeu care s-au îndeplinit deja şi îl aşteaptă pe Mesia, cel care le va împlini definitiv. Rugaţi şi împliniţi în Cristos, Psalmii rămân esenţiali pentru rugăciunea Bisericii lui34.
2587. Psaltirea este cartea unde Cuvântul lui Dumnezeu devine rugăciune a omului. În celelalte cărţi ale Vechiului Testament "cuvintele proclamă faptele (lui Dumnezeu pentru oameni) şi dezvăluie misterul cuprins în ele35." În Psaltire, cuvintele psalmistului exprimă, cântându-le pentru Dumnezeu, faptele lui mântuitoare. Acelaşi Duh inspiră lucrarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Cristos le va uni pe amândouă. În El, psalmii nu încetează a ne învăţa să ne rugăm.
2588. Expresiile felurite ale rugăciunii Psalmilor capătă formă deopotrivă în liturgia din Templu şi în inima omului. Fie că este vorba de un imn, de o rugăciune la grea încercare, sau de aducere de mulţumire, de o implorare individuală sau comunitară, de o cântare regească sau de una de pelerinaj, ori de o meditaţie sapienţială, Psalmii sunt oglinda minunilor lui Dumnezeu în istoria poporului său şi a situaţiilor omeneşti pe care le-a trăit psalmistul. Un psalm poate reflecta un eveniment din trecut, dar sobrietatea lui este atât de mare, încât se pot într-adevăr ruga cu el toţi oamenii de orice condiţie şi din orice timp.
2589. Psalmii sunt străbătuţi de anumite trăsături statornice: simplitatea şi spontaneitatea rugăciunii; dorul după Dumnezeu Însuşi, prin intermediul şi laolaltă cu tot ceea ce este bun în creaţie; situaţia inconfortabilă a credinciosului, care, în iubirea lui de preferinţă pentru Domnul, se află pradă unei mulţimi de vrăjmaşi şi de ispite; şi, în aşteptarea a ceea ce va face Dumnezeul fidel, certitudinea iubirii lui şi încredinţarea în Voia lui. Rugăciunea psalmilor este întotdeauna însufleţită de laudă şi de aceea titlul acestei culegeri se potriveşte atât de bine conţinutului pe care ni-l oferă: "Laudele". Culeasă pentru săvârşirea cultului în Adunare, ea face auzită chemarea la rugăciune şi îi cântă răspunsul: "Hallelu-ya!" (Aleluia!), "Lăudaţi pe Domnul!"
Ce este mai frumos decât un psalm? Bine a spus însuşi David: "Lăudaţi pe Domnul, căci bine este a cânta psalmi Domnului: Dumnezeul nostru, plăcută e lauda lui!" Şi este adevărat. Căci psalmul este binecuvântare rostită de popor, lauda lui Dumnezeu de către toată Adunarea, aplaudare din partea tuturor, cuvânt rostit de univers, glasul Bisericii, armonioasă mărturisire a credinţei36...
PE SCURT
2590. "Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu, sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite37".
2591. Dumnezeu cheamă neobosit pe fiecare om la tainica întâlnire cu El. Rugăciunea însoţeşte întreaga istorie a mântuirii ca o chemare reciprocă între Dumnezeu şi om.
2592. Rugăciunea lui Abraham şi a lui Iacob se înfăţişează ca o luptă a credinţei ancorate în încrederea în fidelitatea lui Dumnezeu şi în certitudinea izbânzii făgăduite statorniciei.
2593. Rugăciunea lui Moise răspunde iniţiativei Dumnezeului celui Viu pentru mântuirea poporului său. Ea prefigurează rugăciunea de întrepunere a unicului Mijlocitor, Cristos Isus.
2594. Rugăciunea Poporului lui Dumnezeu se dezvoltă la umbra lăcaşului lui Dumnezeu, a Chivotului Legământului şi a Templului, sub călăuzirea păstorilor, mai cu seamă a regelui David şi a profeţilor.
2595. Profeţii cheamă la convertirea inimii şi, căutând cu înflăcărare faţa lui Dumnezeu, precum Ilie, mijlocesc totodată pentru popor.
2596. Psalmii constituie capodopera rugăciunii din Vechiul Testament. Ei înfăţişează două componente nedespărţite: cea personală şi cea comunitară. Îmbrăţişează toate dimensiunile istoriei, comemorând făgăduinţele deja împlinite ale lui Dumnezeu şi nădăjduind venirea lui Mesia.
2597. Rugaţi şi împliniţi în Cristos, Psalmii sunt un element esenţial şi permanent al rugăciunii Bisericii lui. Ei sunt potriviţi pentru oamenii de orice condiţie şi din orice timp.
Note