Articolul 8
Porunca a opta


Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău (Ex 20, 16).

S-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti juruinţele faţă de Domnul" (Mt 5, 33).

2464. Porunca a opta interzice falsificarea adevărului în relaţiile cu alţii. Această prescripţie morală decurge din vocaţia poporului sfânt de a fi martor Dumnezeului său, care este şi vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă, prin cuvinte sau fapte un refuz de a se angaja în rectitudinea morală: ele sunt infidelităţi fundamentale faţă de Dumnezeu şi în acest sens atacă temelia Legământului.


I. A trăi în adevăr

2465. Vechiul Testament atestă: Dumnezeu este izvorul oricărui adevăr. Cuvântul lui este adevăr205. Legea lui este adevăr206. "Adevărul lui dăinuie din neam în neam" (Ps 119, 90)207. Pentru că Dumnezeu este "Cel Adevărat" (Rom 3, 4), cei din Poporul său sunt chemaţi să trăiască întru adevăr208

2466. În Isus Cristos adevărul lui Dumnezeu s-a manifestat în întregime. "Plin de har şi de adevăr" (In 1, 14), El este "lumina lumii" (In 8, 12), este Adevărul209. "Oricine crede în El nu umblă în întuneric" (In 12, 46). Ucenicul lui Isus rămâne credincios cuvântului lui pentru a cunoaşte adevărul care eliberează210 şi care sfinţeşte211. A-l urma pe Isus înseamnă a trăi din "Duhul adevărului" (In 14, 17), pe care Tatăl îl trimite în numele său212 şi care călăuzeşte "la tot adevărul" (In 16, 13). Pe ucenicii săi, Isus îi învaţă iubirea necondiţionată a adevărului: "vorbirea voastră să fie: ‘Da? da’, ‘Nu? nu’ " (Mt 5, 37).

2467. Omul tinde în mod natural spre adevăr. E dator să-l cinstească şi să-l ateste. "În virtutea demnităţii lor, toţi oamenii, fiind persoane, (...) sunt împinşi de natura proprie şi obligaţi moralmente să caute adevărul şi în primul rând acel adevăr ce priveşte religia. Ei au şi obligaţia de a adera la adevărul cunoscut şi de a-şi orândui întreaga viaţă în conformitate cu exigenţele adevărului213."

2468. Adevărul ca rectitudine a acţiunii şi a cuvântului omului se numeşte veracitate, sinceritate sau francheţe. Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte şi cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria şi ipocrizia.

2469. "Oamenii n-ar putea trăi laolaltă dacă nu ar avea încredere reciprocă, adică dacă nu şi-ar manifesta adevărul214." Virtutea adevărului dă după dreptate celuilalt ceea ce i se datorează. Veracitatea păstrează dreapta măsură între ceea ce trebuie exprimat şi secretul care trebuie păstrat: ea implică cinstea şi discreţia. După dreptate, "omul datorează în mod cinstit celuilalt manifestarea adevărului215."

2470. Ucenicul lui Cristos acceptă să "trăiască în adevăr", adică în simplitatea unei vieţi care e conformă cu exemplul Domnului şi rămâne în adevărul lui. "Dacă spunem că avem împărtăşire cu El, în vreme ce umblăm în întuneric, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi" (1 In 1, 6).


II. "A da mărturie adevărului"

2471. În faţa lui Pilat, Cristos proclamă că "a venit în lume ca să dea mărturie adevărului" (In 18, 37). Creştinul nu are a "se ruşina în a da mărturie Domnului" (2 Tim 1, 8). În situaţiile care cer atestarea credinţei, creştinul trebuie să o mărturisească fără echivoc, după exemplul Sfântului Paul în faţa judecătorilor. Trebuie să-şi păstreze "un cuget fără prihană în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Fapte 24, 16).

2472. Datoria creştinilor de a lua parte la viaţa Bisericii îi determină să acţioneze ca martori ai Evangheliei şi ai obligaţiilor ce decurg din aceasta. O astfel de mărturie este transmitere a credinţei în cuvinte şi în fapte. Mărturia este un act de dreptate care stabileşte sau face cunoscut adevărul216:

Toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt cu care au fost întăriţi prin Mir217..

2473. Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinţei; el desemnează o mărturie care merge până la moarte. Martirul îi dă mărturie lui Cristos, mort şi înviat, cu care este unit prin iubire. Dă mărturie adevărului credinţei şi învăţăturii creştine. Îndură moartea printr-un act de tărie. "Lăsaţi-mă să fiu pradă fiarelor. Prin ele îmi va fi dat să ajung la Dumnezeu218."

2474. Biserica a adunat cu cea mai mare grijă amintirile celor care au mers până la capăt mărturisind credinţa. Acestea sunt Actele Martirilor. Ele constituie arhivele adevărului scrise cu litere de sânge:

La nimic nu-mi folosesc desfătările lumii sau împărăţiile veacului acestuia. Mai bine îmi este să mor [pentru a mă uni] cu Cristos Isus decât să domnesc peste marginile pământului. Îl caut pe Acela care a murit pentru noi. Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi. Clipa naşterii mele se apropie219...

Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua aceasta şi de ceasul acesta, m-ai învrednicit să fiu numărat printre martirii tăi (...). Ţi-ai păstrat făgăduinţa, Dumnezeule al fidelităţii şi al adevărului. Pentru acest har şi pentru toate, te laud, te binecuvântez, te preamăresc prin Marele Preot veşnic din ceruri, Isus Cristos, Fiul tău preaiubit. Prin El, care vieţuieşte şi domneşte cu tine şi cu Duhul, să-ţi fie slavă acum şi în vecii vecilor. Amin220.


III. Vătămările aduse adevărului

2475. Ucenicii lui Cristos s-au "îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea şi sfinţenia ce vin din adevăr" (Ef 4, 24). "Lăsând la o parte minciuna221", ei trebuie să "lepede orice răutate şi viclenie, orice prefăcătorie, invidie şi vorbire de rău" (1 Pt 2, 1).

2476. Mărturia falsă şi jurământul strâmb. Când este rosit public, un cuvânt contrar adevărului dobândeşte o gravitate deosebită. În faţa unui tribunal, el devine mărturie falsă222. Când este spus sub jurământ, e vorba de un jurământ strâmb. Aceste moduri de a acţiona contribuie fie la condamnarea unui nevinovat, fie la disculparea unui vinovat sau la sporirea pedepsei pe care o primeşte acuzatul223. Ele compromit grav exercitarea dreptăţii şi echităţii în sentinţa rostită de judecători.

2477. Respectarea reputaţiei persoanelor interzice orice atitudine şi orice cuvânt în stare să le prejudicieze pe nedrept224. Se face vinovat:

2478. Pentru a evita judecata temerară, fiecare trebuie să aibă grijă să interpreteze pe cât posibil în sens favorabil gândurile, cuvintele şi faptele aproapelui său:

Orice bun creştin trebuie să fie mai degrabă înclinat să salveze afirmaţia aproapelui decât să o condamne. dacă nu o poate salva, să-l întrebe cum o înţelege; şi dacă acela o înţelege rău, să-l corecteze cu iubire; iar dacă nu e de ajuns, să caute toate mijloacele potrivite pentru ca, înţelegând-o bine, să se mântuiască226.

2479. Vorbirea de rău şi calomnia nimicesc reputaţia şi onoarea aproapelui. Ori, onoarea este mărturia socială dată demnităţii umane şi fiecare om se bucură de un drept natural la onoarea numelui său, la reputaţie şi la respect. De aceea vorbirea de rău şi calomnia lezează virtutea dreptăţii şi a iubirii.

2480. Sunt reprobabile orice cuvânt sau atitudine care, prin linguşire, adulare sau complezenţă îl încurajează şi îl confirmă pe altul în răutatea faptelor sale şi în perversiunea purtării. Adularea este o greşeală gravă dacă se face complice unor vicii sau păcate grave. Dorinţa de a aduce un serviciu sau prietenia nu justifică duplicitatea limbajului. Adularea este un păcat lesne-iertător când izvorăşte doar din dorinţa de a fi agreabil, de a evita un rău, de a face faţă unei necesităţi, de a obţine avantaje legitime.

2481. Lăudăroşenia constituie o greşeală împotriva adevărului. La fel şi ironia ce vizează deprecierea cuiva caricaturizându-i în chip răuvoitor un aspect sau altul al comportării.

2482. "Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenţia de a înşela227." Domnul denunţă minciuna ca o lucrare diabolică: "Voi sunteţi ai tatălui vostru, diavolul (...); în el nu este adevăr: când spune minciuna, vorbeşte dintru ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii" (In 8, 44).

2483. Minciuna este vătămarea cea mai directă a adevărului. A minţi înseamnă a vorbi sau a acţiona împotriva adevărului pentru a induce în eroare pe acela care are dreptul să-l cunoască. Rănind relaţia omului cu adevărul şi cu aproapele, minciuna vatamă relaţia fundamentală a omului şi a cuvântului său cu Domnul.

2484. Gravitatea minciunii se măsoară după natura adevărului pe care îl deformează, după împrejurări, după intenţiile celui care o comite, după daunele suferite de victimele ei. Dacă minciuna în sine nu constituie decât un păcat lesne-iertător, devine păcat de moarte când lezează grav virtutea dreptăţii şi a iubirii.

2485. Minciuna este condamnabilă în natura ei. Este o profanare a cuvântului, al cărui rol este să comunice altora adevărul cunoscut. Hotărârea deliberată de a-l induce în eroare pe aproapele prin afirmaţii contrare adevrului constituie o încălcare a dreptăţii şi a iubirii. Vina este mai mare când intenţia de a înşela riscă să aibă urmări funeste pentru cei care sunt abătuţi de la adevăr.

2486. Fiind o violare a virtuţii veracităţii, minciuna este o adevărată violenţă exercitată asupra altuia. Îl loveşte în capacitatea de a cunoaşte, care este condiţia oricărei judecăţi şi oricărei hotărâri. Conţine în germene dezbinarea minţilor şi toate relele pe care acestea le generează. Minciuna e funestă pentru orice societate. Subminează încrederea între oameni şi sfâşie ţesătura relaţiilor sociale.

2487. Orice greşeală săvârşită la adresa dreptăţii şi a adevărului atrage datoria de a repara, chiar dacă autorul ei a fost iertat. Când este imposibilă repararea publică a unei daune aduse, ea trebuie făcută în secret; dacă cel care a suferit un prejudiciu nu poate fi despăgubit direct, trebuie să i se dea satisfacţie morală, în numele iubirii. Această datorie de reparare priveşte şi greşelile săvârşite la adresa reputaţiei altora. Această reparare morală şi uneori materială trebuie apreciată după măsura daunei pricinuite. Ea obligă în conştiinţă.


IV. Respectul faţă de adevăr

2488. Dreptul la comunicarea adevărului nu este necondiţionat. Fiecare trebuie să-şi conformeze viaţa cu porunca evanghelică a iubirii frăţeşti. Aceasta cere, în situaţiile concrete, să se aprecieze dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.

2489. Caritatea şi respectul faţă de adevăr trebuie să dicteze răspunsul la orice cerere de informaţie sau de comunicare. Binele şi securitatea altuia, respectarea vieţii private, binele comun sunt motive suficiente pentru a păstra sub tăcere ceea ce nu trebuie să fie cunoscut sau pentru a folosi un limbaj discret. Datoria de a evita scandalul pretinde adesea o strictă discreţie. Nimeni nu e obligat să dezvăluie adevărul cui nu are dreptul de a-l cunoaşte228.

2490. Secretul sacramentului Reconcilierii e sacru şi nu poate fi trădat sub nici un pretext. "Secretul sacramental este inviolabil; de aceea e absolut interzis preotului să trădeze în orice privinţă un penitent, prin cuvinte sau în alt fel, şi pentru orice motiv229."

2491. Secretele profesionale – deţinute de exemplu de oameni politici, de militari, de medici, de jurişti – sau de confidenţele făcute sub secret trebuie păstrate, în afară de cazurile excepţionale în care păstrarea secretului ar produce celui care le încredinţează, celui care le primeşte, sau unei terţe persoane, daune foarte grave şi care nu pot fi evitate decât prin divulgarea adevărului. Chiar dacă nu au fost încredinţate sub secret, informaţiile private care pot aduce un prejudiciu cuiva nu trebuie divulgate fără un motiv grav şi proporţionat.
2492. Fiecare trebuie să păstreze o dreaptă rezervă referitor la viaţa privată a persoanelor. Cei răspunzători cu comunicarea trebuie să păstreze o justă proporţie între exigenţele binelui comun şi respectul faţă de drepturile particulare. Amestecul informaţiei în viaţa privată a persoanelor angajate într-o activitate politică sau publică este condamnabil în măsura în care le lezează intimitatea şi libertatea.


V. Folosirea mijloacelor de comunicare socială

2493. În sânul societăţii moderne, mijloacele de comunicare socială au un rol major în informaţie, în promovarea culturală şi în formaţie. Acest rol creşte pe măsura progreselor tehnice, a amploarei şi diversităţii ştirilor transmise, a influenţei exercitate asupra opiniei publice.

2494. Informaţia prin mass-media este în slujba binelui comun230. Societatea are dreptul la o informaţie întemeiată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate şi solidaritate:

Buna exercitare a acestui drept cere ca, în ceea ce priveşte obiectul, comunicarea să fie mereu adevărată şi completă, ţinând seama de dreptate şi caritate. Iar în ceea ce priveşte modalitatea ei, să fie cinstită şi adecvată, adică să respecte cu sfinţenie, în dobândirea şi difuzarea ştirilor, legile morale, precum şi drepturile legitime şi demnitatea omului231.

2495. "E necesar ca toţi membri societăţii să-şi împlinească şi în acest domeniu îndatoririle de dreptate şi caritate, străduindu-se astfel şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială să contribuie la formarea şi la răspândirea unor opinii publice sănătoase232." Solidaritatea apare ca o consecinţă a unei comunicări adevărate şi drepte şi a liberei circulaţii a ideilor, care favorizează cunoaşterea şi respectarea celorlalţi.

2496. Mijloacele de comunicare socială (îndeosebi mass-media) pot da naştere unei anumite pasivităţi la cei care le recepţionează, făcând din ei consumatori prea puţin vigilenţi de mesaje sau de spectacole. Beneficiarii îşi vor impune moderaţie şi disciplină faţă de mass-media. Se vor strădui să-şi formeze o conştiinţă luminată şi dreaptă pentru a rezista mai uşor la influenţele mai puţin oneste.

2497. Pe însuşi temeiul îndatoririi lor profesionale, responsabilii presei au obligaţia ca, în difuzarea informaţiei, să slujească adevărul şi să nu vatăme iubirea. Se vor strădui să respecte cu egală grijă natura faptelor şi limitele judecăţii critice asupra persoanelor. Trebuie să evite să cadă în defăimare.

2498. "Îndatoriri deosebite revin, în această materie, autorităţilor civile în vederea binelui comun, pe care aceste mijloace trebuie să-l slujească. Aceeaşi autoritate trebuie să apere şi să protejeze adevărata şi dreapta libertate de informare233." Promulgând legi şi veghind la aplicarea lor, puterile publice vor avea grijă "ca nu cumva reaua folosire a mijloacelor de comunicare socială să cauzeze prejudicii grave moralităţii publice şi progresului societăţii234." Vor sancţiona încălcarea drepturilor oricărui om la reputaţie şi la secretul vieţii private. Vor da la timp şi corect informaţiile ce privesc binele general sau răspund la neliniştile întemeiate ale populaţiei. Nimic nu poate justifica recurgerea la informaţii false pentru a manipula opinia publică prin mijloace de comunicare socială. Nu se va atenta cu astfel de intervenţii la libertatea indivizilor şi a grupurilor.

2499. Morala denunţă plaga statelor totalitare care falsifică în mod sistematic adevărul, exercită prin mass-media o dominaţie politică asupra opiniei publice, îi manipulează pe acuzaţii şi pe martorii din procesele publice şi îşi închipuie că îşi consolidează tirania sufocând sau reprimând tot ceea ce consideră "delicte de opinie".


VI. Adevărul, frumosul şi arta sacră

2500. Practicarea binelui e însoţită de o plăcere spirituală gratuită şi de frumuseţea morală. La fel, adevărul implică bucuria şi splendoarea frumuseţii spirituale. Adevărul e frumos în sine. Adevărul cuvântului, expresie raţională a cunoaşterii realităţii create şi necreate, este necesar omului înzestrat cu inteligenţă, dar adevărul poate găsi şi alte forme de exprimare umană, complementare, mai ales când trebuie să evoce ceea ce are el negrăit, adâncurile inimii omeneşti, înălţările sufletului, misterul lui Dumnezeu. Chiar înainte de a se revela omului în cuvinte de adevăr, Dumnezeu i se revelează în limbajul universal al Creaţiei, lucrare a Cuvântului său, a Înţelepciunii sale: ordinea şi armonia cosmosului – pe care le descoperă şi copilul şi omul de ştiinţă - "măreţia şi frumuseţea făpturilor duc prin analogie la cunoaşterea Creatorului lor" (Înţ 13, 5), "căci însuşi Autorul frumuseţii le-a zidit" (Înţ 13, 3).

Suflul puterii lui Dumnezeu este Înţelepciunea şi revărsarea curată a slavei Celui Atotputernic; de aceea nimic pângărit nu intră în ea. E rază a Luminii veşnice şi oglindă fără pată a puterii lui Dumnezeu şi icoană a bunătăţii lui (Înţ 7, 25-26). Ea este mai frumoasă decât soarele şi mai presus de toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o întrece; fiindcă după lumină urmează noaptea, dar înţelepciunea nu e biruită de rău (Înţ 7, 29-30). Şi m-am îndrăgostit de frumuseţea ei (Înţ 8, 2).

2501. "Creat după chipul lui Dumnezeu" (Gen 1, 26), omul exprimă adevărul relaţiei sale cu Dumnezeu Creatorul şi prin frumuseţea operelor artistice. Într-adevăr, arta este o formă de exprimare proprie omului; dincolo de căutarea necesităţilor vitale comune tuturor făpturilor vii, ea este o supraabundenţă gratuită a bogăţiei interioare a fiinţei umane. Izvorând dintr-un talent dat de creator şi din efortul omului, arta e o formă de înţelepciune practică ce uneşte cunoaşterea şi priceperea235 pentru a da formă adevărului unei realităţi în limbajul accesibil văzului sau auzului. Arta comportă astfel o anumită asemănare cu activitatea lui Dumnezeu în creaţie, în măsura în care se inspiră din adevăr şi din iubirea pentru fiinţe. Ca orice activitate umană, arta nu-şi are în sine scopul absolut, ci este orânduită în vederea scopului ultim al omului şi înnobilată de el236.

2502. Arta sacră este adevărată şi frumoasă când corespunde prin forma sa la vocaţia proprie: de a evoca şi preamări, în credinţă şi adoraţie, misterul transcendent al lui Dumnezeu., Frumuseţe nevăzută, preaînaltă, de Adevăr şi Iubire, apărută în Cristos, "strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui" (Evr 1, 3), în care "locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii" (Col 2, 9), frumuseţe spirituală care se răsfrânge în Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, în îngeri şi în sfinţi. Arta sacră adevărată îl duce pe om la adoraţie, la rugăciune şi la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Cel Sfânt şi Sfinţitorul.

2503. De aceea episcopii trebuie, ei înşişi sau prin delegaţi, să vegheze la promovarea artei sacre, vechi şi noi, sub toate formele ei şi la îndepărtarea din liturgie şi din edificiile de cult, cu aceeaşi grijă religioasă, a tot ceea ce nu e conform cu adevărul credinţei şi cu frumuseţea autentică a artei sacre237.

PE SCURT

2504. "Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău" (Ex 20, 16). Ucenicii lui Cristos "s-au îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea şi sfinţenia ce vin din adevăr" (Ef 4, 24).

2505. Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte şi cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria şi ipocrizia.

2506. Creştinul nu are a "se ruşina în a da mărturie Domnului" (2 Tim b1, 8) prin fapte şi cuvinte. Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinţei.

2507. Respectarea reputaţiei persoanelor interzice orice atitudine şi orice cuvânt de vorbire de rău sau de calomnie.

2508. Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenţia de a înşela pe aproapele care are dreptul la adevăr.

2509. O greşeală săvârşită împotriva adevărului pretinde reparare.

2510. Regula de aur ajută pentru a discerne, în situaţii concrete, dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.

2511. "Secretul sacramental este inviolabil238." Secretele profesionale trebuie păstrate. Confidenţele care pot aduce prejudicii cuiva nu trebuie divulgate.

2512. Societatea are dreptul la o informaţie bazată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate. Omul trebuie să-şi impună moderaţie şi disciplină în folosirea mijloacelor de comunicaţie socială.

2513. Artele frumoase, dar mai ales arta sacră "prin natura lor sunt îndreptate spre exprimarea, într-un fel, în lucrările omului, a infinitei frumuseţi divine şi sunt cu atât mai mult consacrate laudei şi gloriei lui Dumnezeu cu cât nu au nici un alt scop decât să contribuie cât mai eficient, prin realizările lor, la îndreptarea sufletelor oamenilor spre Dumnezeu239."

Note

Pagina anterioară Pagina următoare