Partea a III-a: Viaţa în Cristos
Secţiunea a doua
Cele zece porunci
"Învăţătorule, ce trebuie să fac...?"
2052. "Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţă veşnică?" Tânărului care îi pune această întrebare, Isus îi răspunde invocând mai întâi necesitatea de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca "singurul Bun", ca fiind Binele prin excelenţă şi izvorul oricărui bine. Apoi, Isus îi spune: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile". Şi îi citează interlocutorului său normele care privesc iubirea aproapelui: "Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". În sfârşit, Isus rezumă aceste porunci într-o formulare pozitivă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt 19, 16-19).
2053. La acest prim răspuns, adaugă un al doilea: "Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai, dăruieşte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19, 21). Acesta nu-l anulează pe cel dintâi. Urmarea lui Isus Cristos cuprinde împlinirea poruncilor. Legea nu este abolită1, ci omul este invitat să o regăsească în Persoana Învăţătorului său, care este împlinirea ei desăvârşită. În cele trei Evanghelii sinoptice, chemarea lui Isus adresată tânărului bogat, de a-l urma cu ascultare de ucenic şi în respectarea poruncilor, se alătură chemării la sărăcie şi la curăţie2. Sfaturile evanghelice nu pot fi separate de porunci.
2054. Isus a reluat cele zece porunci, dar a arătat puterea Duhului lucrând în litera lor. El a predicat "dreptatea care o întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor" (Mt 5, 20) ca şi pe cea a păgânilor3. A pus în lumină toate exigenţele poruncilor. "Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi... Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată" (Mt 5, 21-22).
2055. Când i se pune întrebarea: "Care este cea mai mare poruncă din Lege?" (Mt 22, 36), Isus răspunde: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii" (Mt 22, 37-40)4. Decalogul trebuie interpretat în lumina acestei duble şi unice porunci a iubirii, plinătate a Legii:
Poruncile: să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti, şi orice altă poruncă, se cuprind în aceste cuvinte: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci plinătatea legii (Rom 13, 9-10).
Decalogul în Sfânta Scriptură
2056. Cuvântul "Decalog" înseamnă literal "zece cuvinte" (Ex 34, 28; Dt 4, 13; 10,4).Dumnezeu a revelat aceste "zece cuvinte" poporului său pe muntele cel sfânt. Le-a scris "cu degetul său" (Ex 31, 18; Dt 5, 22), spre deosebire de celelalte precepte scrise de Moise5. Ele sunt cuvinte ale lui Dumnezeu prin excelenţă. Ne sunt transmise în cartea Exodului6 şi în cea a Deuteronomului7. Încă din Vechiul Testament, cărţile sfinte fac referinţă la cele "zece cuvinte8", dar sensul lor deplin va fi revelat în Noul Legământ în Isus Cristos.
2057. Decalogul este cuprins mai întâi în contextul Exodului care este marele eveniment eliberator al lui Dumnezeu în centrul Vechiului Legământ. Fie că sunt formulate ca precepte negative, adică interdicţii, fie ca porunci pozitive (cum ar fi: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"), cele "zece cuvinte" arată condiţiile unei vieţi eliberate de robia păcatului. Decalogul, este o cale a vieţii:
Dacă îl iubeşti pe Dumnezeul tău, dacă umbli pe căile lui, dacă păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, vei trăi şi te vei înmulţi (Dt 30, 16).
Această putere eliberatoare a Decalogului apare, de exemplu, în porunca despre odihna sabatului, destinată în egală măsură şi străinilor şi sclavilor:
Aminteşte-ţi că erai rob în ţara Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi braţ întins (Dt 5, 15).
2058. Cele :zece cuvinte "rezumă şi proclamă Legea lui Dumnezeu: "Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului şi al întunericului, cu glas de tunet, şi altceva n-a mai grăit şi le-a scris pe două lespezi de piatră şi mi le-a dat" (Dt 5, 22). Iată de ce aceste două table sunt numite "Mărturia" (Ex 25, 16). Într-adevăr, ele conţin clauzele Legământului încheiat între Dumnezeu şi poporul său. Aceste "table ale mărturiei" (Ex 31, 18; 32, 15; 34, 29) trebuie să fie aşezate în "chivot" (Ex 25, 16; 40, 1-2).
2059. Cele "zece cuvinte" sunt rostite de Dumnezeu în cadrul unei teofanii ("Pe munte, în mijlocul focului, Domnul v-a vorbit faţă către faţă" (Dt 5, 4). Ele aparţin revelaţiei pe care Dumnezeu o face manifestându-se pe sine şi gloria sa. Dăruirea poruncilor este dăruirea lui Dumnezeu Însuşi şi a sfintei sale voinţe. Făcându-şi cunoscută voinţa, Dumnezeu se revelează poporului său.
2060. Darul poruncilor şi al Legii face parte din Legământul pecetluit de Dumnezeu cu ai săi. Conform cărţii Exodului, revelaţia celor "zece cuvinte" este dăruită între propunerea Legământului9 şi încheierea lui10, după ce poporul s-a angajat să "facă" tot ceea ce spusese Domnul şi să "asculte" de el (Ex 24, 7). Decalogul nu este transmis decât după reamintirea Legământului ("Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un Legământ pe Horeb": Dt 5, 2).
2061. Poruncile îşi primesc semnificaţia deplină în interiorul Legământului. Conform Scripturii, comportamentul moral al omului îşi primeşte întregul sens în şi prin Legământ. Primul din cele "zece cuvinte" aminteşte iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru poporul său:
Deoarece, ca pedeapsă pentru păcat, s-a trecut din paradisul libertăţii în robia acestei lumi, prima frază a Decalogului, primul cuvânt al poruncilor lui Dumnezeu, se referă la libertate: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei" (Ex 20, 2; Dt 5, 6)11.
2062. Poruncile propriu-zise vin în al doilea rând; ele exprimă ce implică apartenenţa la Dumnezeu instituită prin Legământ. Existenţa morală este răspuns la iniţiativa de iubire a Domnului. Ea este recunoştinţă, cinstire a lui Dumnezeu şi cult de mulţumire. Este cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmăreşte în istorie.
2063. Legământul şi dialogul între Dumnezeu şi om sunt atestate şi de faptul că toate obligaţiile sunt enunţate la persoana întâi ("Eu sunt Domnul ...") şi adresate unui alt subiect ("Tu..."). În toate poruncile lui Dumnezeu există un pronume personal la singular care îl desemnează pe destinatar. Dumnezeu îşi face cunoscută întregului popor voinţa şi în acelaşi timp fiecăruia în parte:
Domnul a poruncit iubirea faţă de Dumnezeu şi a învăţat dreptatea faţă de aproapele, pentru ca omul să nu fie nici nedrept, nici nevrednic de Dumnezeu. Astfel, prin Decalog, Dumnezeu l-a pregătit pe om să devină prietenul său şi să fie o inimă cu aproapele său. (...) Cuvintele Decalogului rămân valabile şi pentru noi. Departe de a fi abolite, ele au dobândit plinătate de sens şi dezvoltare prin venirea Domnului în trup12.
Decalogul în Tradiţia Bisericii
2064. Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.
2065. Începând de la Sfântul Augustin, cele "zece porunci" au un loc preponderent în cateheza viitorilor botezaţi şi a credincioşilor. În secolul al XV-lea apare obiceiul să se exprime preceptele Decalogului în formule rimate, uşor de memorat şi pozitive. Ele se mai folosesc şi astăzi. Adesea catehismele Bisericii au expus morala creştină urmând ordinea celor "zece porunci".
2066. Împărţirea şi numerotarea poruncilor a variat în cursul istoriei. Acest catehism respectă împărţirea poruncilor stabilită de Sfântul Augustin şi devenită tradiţională în Biserica catolică. Este aceeaşi ca a confesiunilor luterane. Părinţii greci au făcut o împărţire puţin diferită, care se regăseşte în Bisericile ortodoxe şi în comunităţile reformate.
2067. Cele zece porunci enunţă cerinţele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Primele trei se referă în principal la iubirea faţă de Dumnezeu, iar celelalte şapte la iubirea faţă de aproapele.
După cum iubirea cuprinde două porunci la care Domnul raportează toată Legea şi Profeţii (...), la fel şi cele zece porunci sunt împărţite în două table. Trei au fost scrise pe o tablă şi şapte pe cealaltă13.
2068. Conciliul Tridentin învaţă că cele zece porunci îi obligă pe creştini şi că omul îndreptăţit trebuie şi el să le respecte14. Iar Conciliul Vatican II afirmă: "Episcopii, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, primesc de la Domnul (...) misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica Evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii, prin credinţă, Botez şi împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire15".
Unitatea Decalogului
2069. Decalogul formează un întreg de nedespărţit. Fiecare "cuvânt" trimite la fiecare din celelalte şi la toate; ele se condiţionează reciproc. Cele două Table se luminează una pe cealaltă; ele formează o unitate organică. a nu respecta o poruncă înseamnă a le încălca pe toate celelalte16. Nu-i putem cinsti pe alţii fără a-l binecuvânta pe Dumnezeu, Creatorul lor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu fără a-i iubi pe toţi oamenii, făpturile lui. Decalogul unifică viaţa teologală şi viaţa socială a omului.
Decalogul şi legea naturală
2070. Cele zece porunci aparţin revelaţiei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, ele ne învaţă adevărata umanitate a omului. Pun în lumină îndatoririle esenţale şi deci, indirect, drepturile fundamentale, inerente naturii persoanei umane. Decalogul conţine o expresie privilegiată a "legii naturale":
Încă de la început, Dumnezeu sădise în inimile oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulţumit să le reamintească. Acesta a fost Decalogul17.
2071. Deşi sunt accesibile şi raţiunii singure, poruncile Decalogului au fost revelate. Pentru a ajunge la o cunoaşterea completă şi sigură a exigenţelor legii naturale, firea omenească păcătoasă avea nevoie de această revelaţie:
O expunere completă a poruncilor Decalogului s-a dovedit necesară în starea de păcat, din cauza întunecării luminii raţiunii şi a devierii voinţei18.
Noi cunoaştem poruncile lui Dumnezeu prin revelaţia divină care ne este propusă în Biserică şi prin glasul conştiinţei morale.
Obligativitatea Decalogului
2072. Deoarece exprimă îndatoririle fundamentale ale omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cele zece porunci revelează, în conţinutul lor primordial, obligaţii grave. Ele sunt fundamental imuabile, iar obligativitatea lor este valabilă întotdeauna şi pretutindeni. Nimeni nu poate scuti de ele. Cele zece porunci sunt întipărite de Dumnezeu în inima fiinţei umane.
2073. Ascultarea faţă de porunci implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară. Astfel, jignirea prin cuvinte este oprită de porunca a cincea, dar ea nu poate fi o greşeală gravă decât în funcţie de împrejurări sau de intenţia celui care o face.
"Fără mine nu puteţi face nimic"
2074. Isus spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în mine şi Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nu puteţi face nimic" (In 15, 5). Rodul evocat în aceste cuvinte este sfinţenia unei vieţi devenite rodnică prin unirea cu Cristos. Când credem în Isus Cristos, ne împărtăşim din tainele lui şi păzim poruncile lui, Mântuitorul însuşi vine să-l iubească în noi pe Tatăl său şi pe fraţii săi, pe Tatăl nostru şi pe fraţii noştri. Persoana sa devine, mulţumită Duhului, regula vie şi lăuntrică a acţiunii noastre. "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi" (In 15, 12).
PE SCURT
2075. "Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică? – Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Mt 19, 16-17).
2076. Prin faptele şi prin predica sa, Isus a atestat perenitatea Decalogului.
2077. Darul Decalogului este acordat în cadrul Legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul său. Poruncile lui Dumnezeu îşi dobândesc adevărata semnificaţie în şi prin acest Legământ.
2078. Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.
2079. Decalogul formează o unitate organică în care fiecare "cuvânt" sau "poruncă" trimite la tot întregul. A nu respecta o poruncă înseamnă a încălca toată Legea19.
2080. Decalogul conţine o exprimare privilegiată a legii naturale. noi îl cunoaştem prin revelaţia divină şi prin raţiunea umană.
2081. Cele zece porunci enunţă, în conţinutul lor fundamental, obligaţii grave. Totuşi, respectarea acestor precepte implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară.
2082. Când Dumnezeu porunceşte un lucru, dă şi harul de a-l împlini.
Note