Partea a III-a: Viaţa în Cristos
Secţiunea întâi:
Vocaţia omului: viaţa în Duh
1699. Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea).
Demnitatea persoanei umane
1700. Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1); ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Prin actele sale deliberate (articolul 4), persoana umană se conformează, sau nu, binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). Cu ajutorul harului ei înaintează în virtute (articolul 7), ocolesc păcatul şi, dacă l-au comis, se încredinţează, asemenea fiului risipitor1, îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). Astfel, ei ajung la desăvârşirea iubirii.
Articolul 1
Omul – chip al lui Dumnezeu
1701. "Cristos (...), prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii2". Întru Cristos, "chipul nevăzutului Dumnezeu" (Col 1, 15)3, omul a fost creat după "chipul şi asemănarea" Creatorului. În Cristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, chipul divin, desfigurat în om de cel dintâi păcat, a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi înnobilat de harul lui Dumnezeu4.
1702. Chipul divin este prezent în fiecare om. El străluceşte în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. capitolul al doilea).
1703. Înzestrată cu un suflet "spiritual şi nemuritor5", persoana umană este "singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi6". Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veşnice.
1704. Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. Prin raţiune, ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Prin voinţa sa, e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui7.
1705. În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei, omul este înzestrat cu libertate, "semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu8".
1706. Prin raţiune, omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu care îl îndeamnă neîncetat "să facă binele şi să fugă de rău9". Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei.
1707. "Împins de cel rău încă de la începutul istoriei, omul a abuzat de libertatea sa10". El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. El păstrează dorinţa binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. A devenit predispus la rău şi supus greşelii:
Omul este împărţit în sine însuşi. De aceea întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric11.
1708. Prin pătimirea sa, Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi.
1709. Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. Această adopţiune filială îl transformă dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. În unire cu Mântuitorul său, ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei, la sfinţenie. Maturizată în har, viaţa morală înfloreşte în viaţă veşnică, în gloria cerului.
PE SCURT
1710. "Cristos (...) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii12".
1711. Înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligenţă şi voinţă, persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui13.
1712. Adevărata libertate este în om "semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu14".
1713. Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă să "facă binele şi să evite răul15". Această lege răsună în conştiinţa lui.
1714. Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarera libertăţii sale.
1715. Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. Viaţa morală, crescută şi maturizată în har, e menită să se împlinească în gloria cerului.
Note
1Cf. Lc 15, 11-31.
2GS 22, § 1.
3Cf. 2 Cor 4, 4.
4Cf. GS 22, § 2.
5GS 14
6GS 24, § 3.
7Cf. GS 15, § 2.
8GS 17.
9GS 16.
10GS 13, § 1.
11GS 13, § 2.
12GS 22, § 1.
13GS 15, § 2.
14GS 17.
15GS 16.