Partea a III-a: Viaţa în Cristos
1691. "Creştinule, recunoaşte-ţi demnitatea. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască, nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu1".
1692. Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi, mai mult încă, prin răscumpărare şi sfinţire. Ceea ce credinţa mărturiseşte, sacramentele comunică: prin "sacramentele care i-au renăscut" creştinii au devenit "fiii lui Dumnezeu" (In 1, 12; 1 In 3, 1), "părtaşi la firea dumnezeiască" (2 Pt 1, 4). Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate, creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte "o viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos" (Fil 1, 27). Prin sacramente şi rugăciune, ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui, care îi fac capabili de ea.
1693. Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. La fel, şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui "care vede în ascuns3", ca să devină "desăvârşiţi, aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit" (Mt 5, 47).
1694. Încorporaţi în Cristos prin Botez4, creştinii sunt "morţii păcatului, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus" (Rom 6, 11), fiind părtaşi astfel la viaţa celui Înviat5. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El6, creştinii pot să fie "imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, şi să umble întru iubire" (Ef 5, 1), conformându-şi gândurile, cuvintele şi faptele "simţămintelor care sunt în Cristos Isus" (Fil 2, 5) şi urmându-i exemplele7.
1695. "Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor 1, 2), creştinii au devenit "Templul Duhului Sfânt8". Acest "Duh al Fiului" îi învaţă să se roage Tatălui9 şi, devenind viaţa lor, îi face să lucreze10 în aşa fel încât să "aducă roadele Duhului" (Gal 5, 22) printr-o iubire arătată în fapte. Vindecând rănile păcatului, Duhul Sfânt ne "înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală" (Ef 4, 23), ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca "fii ai luminii" (Ef 5, 8) prin "toată bunătatea, dreptatea şi adevărul" (Ef 5, 9).
1696. Calea lui Cristos "duce la viaţă", o cale opusă "duce la pierzare" (Mt 7, 13)11. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. "Există două căi, una a vieţii, cealaltă a morţii; dar între ele este o mare deosebire12".
1697. În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos13. Cateheza "vieţii noi" (Rom 6, 4) în Cristos va fi:
- o cateheză a Duhului Sfânt, Maestrul interior al vieţii după Cristos, oaspete blând şi prieten care inspiră, călăuzeşte, îndreaptă şi întăreşte această viaţă;
- o cateheză a harului, căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică;
- o cateheză a Fericirilor, căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri, singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului;
- o cateheză a păcatului şi a iertării, căci fără să se recunoască păcătos omul nu poate să cunoască adevărul despre sine, condiţie a purtării drepte. şi fără oferirea iertării el n-ar putea suporta acest adevăr;
- o cateheză a virtuţilor umane, care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine;
- o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei, a speranţei şi a iubirii, care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor;
- o cateheză a dublei porunci a dragostei dezvoltate în Decalog;
- o cateheză eclezială, căci viaţa creştină poate să crească, să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de "bunuri spirituale" în "împărtăşirea sfinţilor".
1698. Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi, care este "calea, adevărul şi viaţa" (In 14, 6). Privindu-l în credinţă, creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi, iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit, pot face faptele care corespund demnităţii lor:
Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos Domnul nostru este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. El este al vostru, aşa cum capul este al mădularelor sale; tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui, Inima lui, Trupul lui, Sufletul lui, şi toate facultăţile lui, iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre, ca să-l slujiţi, să-l lăudaţi, să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi ai lui, aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi, pentru slujirea şi slava Tatălui, ca de nişte lucruri care sunt ale lui14. Pentru mine, a trăi este Cristos (Fil 1, 21).
Note
1Sf. Leon cel Mare, Serm. 21, 2-3.
2Cf. In 8, 29.
3Cf. Mt 6, 6.
4Cf. Rom 6, 5.
5Cf. Col 2, 12.
6Cf. In 15, 5.
7Cf. In 13, 12-16.
8Cf. 1 Cor 6, 19.
9Cf. Gal 4, 6.
10Cf. Gal 5, 25.
11Cf. Dt 30, 15-20.
12Didahé 1, 1.
13Cf. CT 29.
14Sf. Ioan Eudes, Cord. 1, 5.