Articolul 2
Înmormântarea creştină



1680. Toate sacramentele, şi în primul rând cele ale iniţierii creştine, aveau ca scop cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu, şi anume acela care, prin moarte, îl introduce în Viaţa Împărăţiei. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: "Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni14".


I. Cel din urmă Paşte al creştinului

1681. Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos, în care se află singura noastră speranţă. Creştinul care moare în Cristos Isus "pleacă din trup şi se sălăşuieşte la Domnul" (2 Cor 5, 8).

1682. Ziua morţii inaugurează pentru creştin, la capătul vieţii sale sacramentale, desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez, "asemănarea" definitivă cu "chipul Fiului" conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie, chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări.

1683. Ca Mamă, Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti; ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa "în mâinile Tatălui". Ea oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului lui şi încredinţează pământului, întru speranţă, sămânţa trupului care va învia în slavă15. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică; binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii.


II. Celebrarea înmormântării

1684. Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament, nici sacramentaliu, deoarece el a "trecut" dincolo de economia sacramentală. Cu toate acestea ea este o celebrare liturgică a Bisericii16. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică.

1685. Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică17.

1686. Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării, corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa, biserica, cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia, obiceiurile locale, cultura şi pietatea populară. Această desfăşurare este, de altfel, comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale:

1687. Primirea din partea comunităţii. Un salut de credinţă deschide celebrarea. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de "mângâiere" (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă18). Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi "cuvintele vieţii veşnice". Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea ei, sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment care trebuie să determine depăşirea perspectivelor "acestei lumi" şi să-i atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat.

1688. Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie precum şi prieteni necreştini ai defunctului. Omilia, în special, trebuie "să evite genul literar al elogiului funebru19" şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui Cristos cel înviat.

1689. Jertfa euharistică. Atunci când celebrarea are loc în biserică, Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine20. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui, în Duhul Sfânt, jertfa morţii şi învierii lui Cristos, ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei21. Prin Euharistia celebrată astfel, comunitatea credincioşilor, în special familia defunctului, învaţă să trăiască în comuniune cu acela care "a adormit în Domnul", împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos, al cărui mădular viu este şi acela, şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el.

1690. Rămasul bun adresat defunctului şi "recomandarea sa lui Dumnezeu" de către Biserică. Este "cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi, înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt22". Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas bun dată defunctului:

Prin acest salut final "se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui, dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. Într-adevăr, chiar când murim, nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii, căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Nu vom fi niciodată despărţiţi, căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos; mergându-i în întâmpinare (...) vom fi cu toţii împreună în Cristos23".


Note

Pagina anterioară Pagina următoare