Sacramentele de slujire a comuniunii
1533. Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie.
1534. Alte două sacramente – Preoţia şi Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu.
1535. În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir1 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, "prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii2". La rândul lor, "soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special3".
ARTICOLUL 6
Sacramentul Preoţiei
1536. Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, presbiteratul şi diaconatul.
[În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos, vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire].
I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis?
1537. În antichitatea romană, cuvântul "Ordin" desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo – ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic4, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele...
1538. Integrarea într-unul din aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al presbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare, sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un Dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)5 care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o investitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări.
II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii
Preoţia în Vechiul Legământ
1539. Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca "împărăţie de preoţi şi neam sfânt" (Ex 19, 6)6. Însă din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică7; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire8. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ9. Aici preoţii sunt "rânduiţi ca să mijlocească pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate10".
1540. Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu11 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune, această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea, având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă12, pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască.
1541. Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor, ca şi în instituirea celor şaptezeci de "Bătrâni"13, prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. Astfel, în Ritul latin, în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor, Biserica spune:
Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, (...) de-a lungul Vechiului Legământ, Tu ai început să dai chip Bisericii tale; încă de la origine, Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt; ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău...
1542. La hirotonirea preoţilor, Biserica se roagă:
Doamne, Părinte preasfânt (...) încă din Vechiul Legământ, prevestind parcă sacramentele viitoare, Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească, dar ai ales şi alţi oameni pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. Astfel, Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi, plini de înţelepciune, duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aron părtaşi de consacrarea pe care o primise tatăl lor.
1543. Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor, Biserica mărturiseşte:
Părinte preasfânt (...), pentru zidirea acestui templu nou (Biserica), Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite – episcopii, preoţii şi diaconii - însărcinaţi cu toţii să te slujească, aşa cum altădată, în Vechiul Legământ, pentru a sluji la cortul tău, i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire.
Preoţia unică a lui Cristos
1544. Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus, "unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni" (1 Tim 2, 5). Melchisedec, "preot al Dumnezeului Preaînalt" (Gen 14, 18), este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos, singurul "Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec" (Evr 5, 10; 6, 20), "sfânt, nevinovat, nepătat" (Evr 7, 26), care, "printr-o singură jertfă", adică prin jertfa unică a Crucii sale, "a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc" (Evr 10, 14).
1545. Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică, împlinită o dată pentru totdeauna. Şi totuşi, ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. La fel, şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială, fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: "Într-adevăr, Cristos este singurul preot adevărat, ceilalţi nefiind decât slujitorii lui14".
Două participări la preoţia unică a lui Cristos
1546. Cristos, Marele Preot şi Unicul Mijlocitor, a făcut din Biserică "Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl" (Ap 1, 6)15. Întreaga comunitate a credincioşilor este, astfel, sacerdotală. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea, fiecare potrivit vocaţiei proprii, la misiunea lui Cristos, Preot, Profet şi Rege. Credincioşii sunt "consacraţi pentru a fi (...) preoţie sfântă16", prin sacramentele Botezului şi Mirului.
1547. Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor, cu toate că "şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos17", diferă totuşi una de alta în esenţă, chiar dacă ele sunt "rânduite una pentru alta18". În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal – viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire, viaţă după Duh -, preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune, spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. Este unul din mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Din acest motiv ea este transmisă printr-un sacrament propriu, sacramentul Preoţiei.
În persoana lui Cristos – Capul...
1548. În slujirea bisericească a celui hirotonit, Cristos însuşi este prezent Bisericii sale, în calitate de Cap al Trupului său, Păstor al turmei sale, Mare Preot al jertfei răscumpărăroare, Învăţător al Adevărului. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul, în virtutea sacramentului Preoţiei, acţionează in persona Christi Capitis19:
Este acelaşi Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)20.
Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos, iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos21.
1549. Prin slujirea celui hirotonit, îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor, prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor22. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia, episcopul este typos tou Patros, imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl23.
1550. Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti, a spiritului de dominare, a greşelilor, chiar a păcatului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme care nu sunt întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna, aşadar, rodniciei apostolice a Bisericii.
1551. Această preoţie este ministerială. "Această misiune pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său este o adevărată slujire24". Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte "o putere sacră", care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Exercitarea acestei autorităţi trebuie să se măsoare, aşadar, după modelul lui Cristos care, din iubire, s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor25. "Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El26".
..."În numele întregii Biserici"
1552. Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos – Capul Bisericii - în faţa adunării credincioşilor; ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii27 şi mai ales atunci când oferă Jertfa euharistică28.
1553. "În numele întregii Biserici" nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos, Capul ei. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. Întreaga Biserică, Trupul lui Cristos, se roagă şi se jertfeşte "per ipsum et cum ipso et in ipso – prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos", în unire cu Duhul Sfânt, lui Dumnezeu Tatăl. Întregul Trup, cap şi membre, se roagă şi se jertfeşte şi de aceea cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos, ci şi ai Bisericii. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos, ea poate reprezenta Biserica.
III. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei
1554. "Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată, în diferite ordine, de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi, Preoţi, Diaconi29". Învăţătura catolică, exprimată în liturgie, în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii, recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi presbiteratul. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. De aceea. în utilizarea actuală, termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi, nu şi pe diaconi. Totuşi, doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi presbiterat) şi treapta de slujire (diaconat), sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit "hirotonire", adică prin sacramentul Preoţiei:
Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi; pe episcopi, ca pe chipul Tatălui, şi pe preoţi, ca senatul lui Dumnezeu şi adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică30.
Hirotonirea episcopală - plinătatea sacramentului Preoţiei
1555. "Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia Tradiţiei, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini, sunt vlăstare din trunchiul apostolic31".
1556. Pentru a-şi îndeplini înalta misiune, "Apostolii su fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual care s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală32".
1557. Conciliul Vatican II "afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă, culmea (summa) slujirii sacre33".
1558. "Consacrarea episcopală, o dată cu funcţia de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce (...). Într-adevăr, (...) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru, astfel încât episcopii, în mod eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)34". "Aşadar, episcopii, prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei, Pontifi şi Păstori35".
1559. "Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui36". Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă printre altele în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop37. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop, este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei, în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor.
1560. Orice episcop, ca vicar al lui Cristos, are misiunea de a păstori Biserica particulară ce i-a fost încredinţată, dar în acelaşi timp, împreună cu confraţii în episcopat, poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: "Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale, calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii38".
1561. Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos, Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale39.
Hirotonirea preoţilor – colaboratorii episcopilor
1562. "Cristos, sfinţit şi trimis în lume de Tatăl, i-a făcut părtaşi de consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi, prin ei, pe urmaşii lor, episcopii; aceştia, la rândul lor, au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane40". "Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor pentru ca aceştia, constituiţi în Ordinul preoţesc, să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos41".
1563. "Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. De aceea preoţia ministerială, deşi presupune sacramentele iniţierii creştine, este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit prin care preoţii, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnaţi cu un caracter special şi astfel sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul42".
1564. "Preoţii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului Preoţiei, după chipul lui Cristos, Marele Preot veşnic43, ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ44".
1565. În virtutea sacramentului Preoţiei, preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. Darul spiritual pe care l-au primit la hirotonire îi pregăteşte nu pentru o misiune limitată şi restrânsă, 'ci pentru o misiune de mântuire de dimensiune universală, "până la marginile pământului"45', "pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia46".
1566. "Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică până la venirea Domnului, Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca Victimă nepătată47". Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică48.
1567. "Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare şi instrumente ale acestuia, chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu, preoţii alcătuiesc, împreună cu Episcopul lor, o unică preoţime, distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac, într-un fel, prezent pe Episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos, luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija49". Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii săi, fiii săi, fraţii săi şi prietenii săi şi că ei, la rândul lor, îi datorează iubire şi ascultare.
1568. "Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi, sub ascultarea Episcopului propriu50". Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care, în timpul ritualului hirotonirii, preoţii impun la rândul lor mâinile, după episcop.
Hirotonirea diaconilor – "pentru slujire"
1569. "Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor "nu pentru preoţie, ci pentru slujire"51. Pentru hirotonirea la diaconat, numai episcopul impune mâinile, semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu episcopul în îndatoririle "diaconiei" sale52.
1570. Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos53. Hirotonirea îi marchează cu o pecete ("caracter") pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut "diacon", adică slujitorul tuturor54. Îndatoririle diaconilor sunt, între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine, mai ales a Euharistiei, să o distribuie, să asiste la căsătorie şi să o binecuvânteze, să proclame Evanghelia şi să predice, să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate55.
1571. După Conciliul Vatican II, Biserica latină a restabilit diaconatul "ca treaptă proprie şi pemanentă a ierarhiei"56 în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Diaconatul permanent, care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi, constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. Într-adevăr, e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală, fie în viaţa liturgică şi pastorală, fie în opere sociale şi caritative, "să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental; al diaconatului57".
IV. Celebrarea acestui sacrament
1572. Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoţilor sau a diaconilor, dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. Ea va avea loc de preferinţă duminica şi în catedrală, cu solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri – a episcopului, a preotului şi a diaconului – urmează aceeaşi desfăşurare. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii.
1573. Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei – pentru cele trei grade - îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire precum şi rugăciunea specifică de consacrare, prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul58.
1574. Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului sacramental. Astfel, riturile de început, în Ritul latin – prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litania sfinţilor – atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării, după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul care s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului, a inelului, a mitrei şi a crucii, ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, al fidelităţii lui faţă de Biserică, mireasa lui Cristos, al misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului, "ofranda poporului sfânt", pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu; punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos.
V. Cine poate conferi acest sacrament?
1575. Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. Înălţat de-a dreapta Tatălui, El nu îşi părăseşte turma, ci, prin Apostoli, o păzeşte neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea59. Aşadar, Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli, altora să fie păstori60. El continuă să acţioneze prin episcopi61.
1576. Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor, au misiunea de a transmite "darul spiritual62", "sămânţa apostolică63". Episcopii care sunt hirotonisiţi în mod valid, adică sunt pe linia succesiunii apostolice, conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei64".
VI. Cine poate primi acest sacrament?
1577. "Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră65". Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli66, iar Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii67, care aveau să le urmeze la slujire68. Colegiul episcopilor, cu care preoţii sunt uniţi în preoţie, face prezent şi actualizează, până la a doua venire a lui Cristos, colegiul celor Doisprezece. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. De aceea hirotonirea femeilor nu este posibilă69.
1578. Nimeni nu are vreun drept la primirea harului Preoţiei. Într-adevăr, nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. Este chemat de Dumnezeu70. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii, căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. Ca orice har, acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat.
1579. Toţi slujitorii hirotoniţi de Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi, şi care vor să-şi păstreze celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19, 12). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi "celor ale sale71", ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu72.
1580. În Bisericile orientale, este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari, bărbaţii căsătoriţi pot fi hirotonisiţi diaconi şi preoţi. Această practică este de multă vreme considerată legitimă; aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţii lor73. De altfel, celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În Orient ca şi în Occident, cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători.
VII. Efectele sacramentului Preoţiei
Caracterul de neşters
1581. Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos, printr-un har special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. Prin hirotonire, el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos, Cap al Bisericii, în tripla lui funcţie de preot, profet şi rege.
1582. Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului, această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat, nici conferit temporar74.
1583. Un subiect hirotonit în mod valid poate fi, desigur, din motive întemeiate, dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor75, însă nu mai poate redeveni laic în sens strict76, deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie.
1584. De vreme ce, în definitiv, Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze77. Sfântul Augustin o spune cu tărie:
Dacă e trufaş slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ dându-i rodnicie (...). Puterea spirituală a sacramentului este, într-adevăr asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi nici dacă trece prin fiinţe întinate, ea nu se întinează78.
Harul Duhului Sfânt
1585. Harul Duhului Sfânt specific acestui sacrament constă în a configura lui Cristos Preotul, Învăţătorul şi Păstorul, al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea.
1586. Pentru episcop, este în primul rând un har de tărie, ("Duhul tău care cârmuieşte şi călăuzeşte": rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor, cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci, pentru bolnavi şi pentru cei nevoiaşi79. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia, să fie modelul turmei sale, să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă, fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale:
Părinte care cunoşti inimile, dă-i acestui slujitor al tău pe care Tu l-ai ales pentru episcopat să păstorească turma ta sfântă şi, pentru tine, să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă, slujindu-te zi şi noapte; să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-ţi ofere darurile sfintei tale Biserici; să aibă, în virtutea spiritului preoţiei supreme, puterea de a ierta păcatele după porunca ta, să împartă îndatoririle, după voinţa ta, şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor; să-ţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii, oferindu-ţi plăcută mireasmă, prin Isus Cristos, Fiul tău...80.
1587. Darul spiritual pe care îl conferă hirotonirea presbiterală este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. Episcopul, impunând mâinile, spune printre altele:
Umple-l, Doamne, de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei, ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău, de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale, de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău, de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale, de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de-a doua; astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos, Fiul tău Unul-născut, în ziua celei de-a doua veniri, şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale81.
1588. Diaconilor, "harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei, a cuvântului şi a iubirii, în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui82".
1589. În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti, sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire, pentru a corespunde, prin întreaga lor viaţă, Aceluia ai cărei slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. Astfel, Sfântul Grigore din Nazianz, pe când era tânăr preot, exclamă:
Înainte de a-i purifica pe alţii, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi; ca să poţi învăţa, trebuie să fii tu însuţi învăţat; să devii lumină ca să luminezi, să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi, să fii sfinţit, ca să sfinţeşti, să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune83. Ştiu ai cui slujitori suntem, la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, dar şi puterea lui84. [Aşadar cine este preotul? Este] apărătorul adevărului, se înalţă împreună cu îngerii, preamăreşte laolaltă cu arhanghelii, ridică pe altarul din ceruri jertfele, este părtaş la preoţia lui Cristos, plămădeşte din nou făptura, reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu], o zideşte din nou pentru lumea de sus şi, lucrul cel mai însemnat – este îndumnezeit şi îndumnezeieşte85.
Iar sfântul Paroh din Ars spune: "Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare..." "Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ, am muri nu de spaimă, ci de iubire..." "Preoţia este iubirea Inimii lui Isus86".
PE SCURT
1590. Sfântul Paul îi spune ucenicului său Timotei: "Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6) şi "dacă doreşte cineva episcopat, aleasă lucrare doreşte" (1 Tim 3, 1). Iar lui Tit îi spunea: "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, aşa cum ţi-am rânduit" (Tit 1, 5).
1591. Întreaga Biserică este popor preoţesc. Prin Botez, toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. Această participare se numeşte "preoţia comună a credincioşilor". Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei, există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei, a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii.
1592. Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor, deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi), cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi).
1593. De la începuturi, slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi exercitată în trei trepte: episcopi, preoţi şi diaconi. Slujirile conferite prin hirotonisire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop, preoţi şi diaconi, nu putem vorbi de Biserică87.
1594. Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei, care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. Episcopii, ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului, iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei, urmaşul lui Petru.
1595. Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale; ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor; adunaţi în jurul Episcopului lor, ei formează preoţimea (presbyterium), care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti.
1596. Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii; ei nu primesc preoţia ministerială, dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului, a cultului divin, a conducerii pastorale şi a carităţii, îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor.
1597. Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor, urmată de o rugăciune solemnă de consacrare prin care se cer de la Dumnezeu pentru candidatul la preoţie harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters.
1598. Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii.
1599. În Biserica latină, sacramentul Preoţiei pentru presbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor.
1600. Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor.
Note
1Cf. LG 10.
2LG 11.
3GS 48, 2.
4Cf. Evr 5,6 ; 7,11 ; Ps. 110,4.
5Cf. LG 10.
6Cf. Is 61,6
7Cf. Num 1, 48-53.
8Cf. Ios 13,33.
9Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.
10Cf. Evr 5,1.
11Cf. Mal 2, 7-9.
12Cf. Evr. 5,3; 7,27; 10,1-4.
13Cf. Num 11, 24-25.
14Sf Toma Aq., Hebr. 7.4
15Cf. Ap. 5, 9-10; 1 Pt 2,5.9
16Cf. LG 10.
17Cf. LG 10.
18Cf. LG 10.
19Cf. LG 10; 28; SC 33; CD 11; PO 2;6
20Pius XII, enc Mediator Dei
21Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 22, 4
22Cf. LG 21.
23Trall. 3, 1; cf Magn. 6,1
24LG 24.
25Cf. Mc. 10, 43-45; 1 Pt 5, 3.
26Sf Ioan Chrysostom, Sac. 2, 4; cf In 21, 15-17.
27Cf. SC 33.
28Cf. LG 10.
29LG 28.
30Sf Ignatiu de Antiohia, Trall 3, 1
31LG 20.
32LG 21.
33CD 2.
34LG 21.
35CD 2.
36LG 22.
37Cf. LG 22.
38Pius al XII, enc. Fidei Donum; cf LG 23.
39Cf. SC 41; LG 26.
40Cf. LG 28.
41 PO 2.
42 PO 2.
43Cf. Evr 5, 1-10; 7, 24; 9, 11-28.
44LG 28.
45PO 10.
46OT 20.
47LG 28.
48Cf. PO 2.
49LG 28.
50PO 8.
51LG 29, cf CD 15.
52Cf. Sf Hipolit, Trad. ap. 8
53Cf. LG 41; AA 16.
54Cf Mc 10, 45; Lc 22, 27; Sf Policarp, Ep. 5,2.
55Cf. LG 29; SC 35, § 4; AG 16.
56Cf. LG 29.
57AG 16.
58Cf. Pius XII, Const. ap. Sacramentum Ordinis; DS 3858
59Cf. LR, Prefaţa Sfinţilor Apostoli I.
60Cf Ef 4, 11.
61Cf. LG 21.
62LG 21.
63LG 20.
64Cf. DS 794 şi 802; CIC, can. 1012; CCEO, can. 744, 747.
65CIC, can 1024.
66Cf. Mc 3, 14-19; Lc 6, 12-16.
67Cf. 1 Tim 3, 1-13; 2 Tim 1, 6; Tit 1, 5-9.
68Sf. Clement romanul, Cor. 42, 4; 44, 3.
69Cf. MD 26-27; CDF, Decl Inter insigniores.
70Cf. Evr 5, 4.
71Cf 1 Cor 7, 32.
72Cf PO 16.
73Cf. PO 16.
74Cf. LG 10.
75Cf. CIC, can. 290-293; 1336, § 1, 3, 5; 1338 § 2.
76Cf. Cc. Trid.: DS 1774.
77Cf. Cc. Trid.: DS 1612; Conc Constanţa: DS 1154
78Ev. Io. 5, 15.
79Cf. CD 13 şi 16.
80Sf Hipolit, Trad. ap. 3.
81Euhologhion.
82Cf. LG 29.
83Or. 2, 71.
84Ibid., 74.
85Ibid., 73.
86Nodet, Jean-Marie Vianney 100.
87Cf. Sf. Ignaţiu de Antiohia, Trall, 3, 1.