Catehismul de la Baltimore


Lecţia 8: Despre patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru.
(partea a II-a)


85. Î: Unde s-a dus sufletul lui Cristos după moartea Sa?

R: După moartea lui Cristos, sufletul Său a coborât la iad.

86. Î: Sufletul lui Cristos a coborât la iadul celor damnaţi?

R: Iadul în care sufletul lui Cristos a coborât nu a fost iadul damnaţilor, ci un loc sau o stare de odihnă numit Limb, unde sufletele celor drepţi erau în aşteptarea Lui.

Termenul de "iad" a avut mai multe înţelesuri în timpurile mai vechi. Mormântul era, unori, numit iad. Iacob, când a aflat că animale sălbatice l-au devorat pe fiul său Iosif, a spus: "Mă voi duce cu tristeţe în iad". Se referea la mormânt. Limbul nu este acelaşi lucru cu Purgatoriul. Limbul nu mai există acum, sau, dacă există, este numai pentru copiii mici care nu au comis nici un păcat personal şi care au murit fără a fi fost botezaţi. Ei nu vor merge niciodată la Cer să Îl vadă pe Dumnezeu, dar nici nu vor suferi chinuri precum îndură cei din Purgatoriu sau din Iad.

87. Î: Pentru ce Cristos a coborât în Limb?

R: Cristos a coborât în Limb pentru a predica sufletelor care erau închise acolo, adică pentru a le anunţa venirea răscumpărării lor.

88. Î: Unde se afla trupul lui Cristos în timp ce sufletul lui era în Limb?

R: În timpul în care sufletul lui Cristos se afla în Limb, trupul Său se afla în Sfântul Mormânt.

Acest tip de mormânt în care trupul Mântuitorului a fost depus este ca o cameră mică. În el, sicriul nu este acoperit cu pământ aşa cum este în cazul gropilor mortuare, ci este aşezat pe un stativ. Noi numim astfel de locuri cavouri şi le putem vedea în orice cimitir sau mausoleu. Uneori, ele sunt tăiate în lateralul unei ridicături, având intrarea la nivelul terenului, iar alteori sunt construite sub cota terenului. Mormântul în care Domnul nostru a fost aşezat era tăiat din partea laterală a unei stânci mari şi avea drept uşă o stâncă care acoperea intrarea. Domnul nostru nu a fost aşezat într-un sicriu, ci învelit într-o pânză. Era un obicei al evreilor şi al altor popoare din vechime să îmbălsămeze trupurile morţilor, să le învelească în giulgiu şi să le ungă cu mirodenii parfumate (Matei, 27:59). Deci, Maria Magdalena şi alte femei bune au venit dimineaţa devreme să ungă trupul Domnului nostru. Dar, aţi putea întreba: de ce nu au venit vineri seara sau noaptea ? Motivul a fost acesta: ziua la evrei începea la apus, de regulă la aproximativ ora 6 şi se încheia la apusul zilei următoare. Noi numărăm cele 24 de ore ale noastre, adica o zi, de la ora 12 noaptea şi până la ora 12 a nopţii următoare. Deci, la evrei, ora 6 de vineri seara era începutul zilei de sâmbătă. Ei ţineau ziua de sâmbătă, sau Sabat, în loc de Duminică, drept zi a venerării. În acea zi, pe care o respectau cu multă rigoare, nu era permisă nici un fel de muncă, astfel încât nu puteau unge trupul Mântuitorului până ce Sabatul se va fi sfârşit, ceea ce se întâmpla la aproximativ ora 6, adică la apusul zilei de Sâmbătă. Deci, aşa cum ne spune Sf Scriptură, Maria Magdalena şi acele femei purtătoare de miruri au venit dimineaţa foarte devreme, fiindcă erau evreice şi respectau în mod strict legea evreiască. Trebuie să ştiţi că Însuşi Domnul nostru, Sfânta Fecioară, Sf Iosif şi Apostolii erau evrei şi că religia evreiască a fost religia adevărata până la venirea Domnului nostru. Dar era numai o prefigurare şi o promisiune a religiei creştine şi a încetat de a avea orice înţeles sau de a fi religia adevărată atunci când însăşi religia creştină a fost întemeiată de Domnul nostru.

89. Î: În ce zi Cristos a înviat din morţi?

R: Cristos a înviat din morţi, glorios şi nemuritor, în Duminica Paştilor, a treia zi după moartea Sa.

"A înviat" prin propria Sa putere. Aceasta este cea mai mare minune dintre toate pe care Domnul nostru le-a făcut, deoarece tot ceea ce a învăţat este confirmat şi este în legătură cu aceasta. Un miracol este o lucrare care poate fi realizată numai de Dumnezeu, sau de cineva căruia Dumnezeu i-a dat această putere. Dacă cineva realizează o mare minune ca să dovedească ceea ce spune, cuvintele sale trebuie să fie adevărate, deoarece Dumnezeu, care este adevărul infinit, nu ar putea să sancţioneze o minciună, adică nu ar putea ajuta un impostor ca să ne înşele. În acest caz, Domnul nostru a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, că El poate ierta păcatele, etc; El a făcut minuni ca să dovedească ceea ce a spus. Prin urmare, El trebuie să fi spus adevărul. Tot aşa, toţi cei pe care Dumnezeu i-a trimis să facă vreo lucrare mai importantă au primit puterea de a face miracole pentru ca poporul să ştie că ei sunt cu adevărat mesageri ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei care pretind, aşa cum s-a întâmplat din când în când în lume, că sunt trimişi de Dumnezeu pentru vreo lucrare mai importantă, dar nu pot aduce dovada convingătoare a misiunii lor, nu trebuie crezuţi. Astfel, când Martin Luther a pretins că este trimis de Dumnezeu ca să refrormeze Biserica Catolică, care exista de aproape 1500 de ani înainte ca el să se fi născut, nu a realizat nici un miracol şi nici nu a adus vreo altă dovadă care să ateste că ar avea o asemenea însărcinare de la Dumnezeu. Prin urmare, nu trebuie crezut.

Dumnezeu a stabilit ca legile naturii să fie permanente. Putem mereu fi siguri că soarele va răsări şi va apune, că focul va arde, etc. Prin urmare, dacă vedem trei bărbaţi tineri introduşi într-un mare furnal pentru topit fără să fie arşi (Daniel, cap 3), vom spune că aceasta este o mare minune, fiindcă în mod natural focul îi va arde dacă Dumnezeu nu îl va fi oprit. De asemenea, apa nu va sta aşezată ca un zid înalt fără nici un dig: va curge mereu şi va umple orice loc gol din jurul ei. Prin urmare, dacă vedem apă stând ca un perete, aşa cum s-a întâmplat la Marea Roşie la porunca lui Moise, şi aşa cum s-a întâmplat în Râul Iordanului, vom spune că e vorba de un miracol. Tot aşa, în toate cazurile în care legile naturii nu lucrează în modul obişnuit, vom spune că un miracol are loc.Astfel, Domnul nostru a realizat mai multe astfel de miracole, de multe ori a suspendat legile naturii, ceea ce numai Dumnezeu poate face, din moment ce numai El le-a stabilit. Domnul nostru a chemat înapoi sufletul în trup după moarte, astfel înviind pe cel mort. El a vindecat bolnavi, a dat vederea orbului, a însănătoşit infirmi, etc, când toate medicamentele şi toate mijloacele naturale au fost fără folos. Ca regulă generală, a realizat aceste lucruri instantaneu şi fără ajutorul remediilor. Deci, minunile Sale dovedesc puterea Sa divină. Din moment ce învierea a fost o mare minune, şi Domnul nostru a realizat-o ca să aducă dovada că El este adevăratul şi unicul Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fi fost adevărat ceea ce El a spus.

"Glorios" Domnul nostru a înviat în acelaşi trup pe care L-a avut înainte de moartea Sa; dar, când a înviat, trupul Său avea calităţi noi: era glorificat. Calităţile unui trup glorificat sunt patru, anume: strălucirea, agilitatea, subtilitatea şi impasibilitatea.
  1. Trupul Său avea strălucire, adică lucea ca o lumină; din el ieşea lumină. Sufletul luceşte prin trup sau îl străluminează. Să ne amintim de Schimbarea la Faţă a Domnului nostru. Într-o zi, el a luat cu el trei dintre apostolii Săi - pe Petru, Iacob şi Ioan - pe un munte înalt (Matei, cap 17) şi, în timp ce vorbea cu ei, dintr-o dată întregul Său corp a început să strălucească precum Soarele. Apoi Moise şi Ilie, doi oameni mari şi sfinţi ai Legii Vechi, au venit şi vorbeau cu El. Apostolii au fost foarte uimiţi şi atât de încântaţi de ceea ce vedeau, încât ar fi vrut să rămână acolo pentru totdeauna. Trupul Domnului nostru, în acel moment, arăta una dintre calităţile unui trup glorificat. Aceiaşi trei apostoli care L-au văzut astfel transfigurat şi care au auzit vocea Tatălui Ceresc spunând "Acesta e Fiul meu iubit," erau prezenţi în grădină în timpul agoniei Domnului nostru. El le-a permis să vadă Schimbarea la Faţă, astfel încât, când Îl vor vedea suferind ca om, să îşi poată aminti că L-au văzut pe munte glorificat ca Dumnezeu.


  2. Agilitatea este proprietatea unui trup glorificat de a se mişca repede dintr-un loc în altul, cu iuţeala fulgerului. După Învierea Sa, Domnul nostru a fost în Ierusalim şi, aproape imediat, a apărut lângă satul Emmaus unde doi dintre discipoli L-au văzut mergând (Luca, cap 24). Ei părăsiseră Ierusalimul după Răstignire, probabil că de frică, şi mergeau împreună vorbind despre ce se petrecuse în zilele patimilor Domnului nostru. Dintr-o dată, Domnul nostru a venit şi a mers şi a vorbit cu ei, dar ei nu L-au cunoscut. Ei i-au cerut să înnopteze în casa lor, fiindcă se lăsase seara. El S-a aşezat să cineze cu ei, şi la cină L-au recunoscut, iar apoi S-a făcut nevăzut, arătând cu această ocazie cea de a doua calitate a unui trup înviat: agilitatea.


  3. Subtilitatea înseamnă că un corp poate să meargă oriunde doreşte şi nu poate fi oprit de lucruri materiale. Poate trece prin uşi sau porţi încuiate şi nici chiar pereţii nu îl pot ţine afară. Trece prin orice, aşa cum lumina trece prin sticlă fără să o spargă. O dată, după învierea Domnului nostru, apostolii erau adunaţi împreună într-o cameră. Fiindu-le încă frică să nu fie daţi morţii, uşile erau bine încuiate. Dintr-o dată, Domnul nostru a stat în mijlocul lor şi le-a spus: "Pace vouă!" (Ioan, 20:19). Ei nu-I deschiseseră uşa ca să intre; nici lemnul, nici piatra nu L-a putut ţine afară: astfel a arătat că trupul Său posedă cea de a treia calitate.


  4. Trupul său avea a patra calitate, anume impasibilitatea, care înseamnă că nu I se mai putea produce suferinţă. Înainte de moartea Sa şi în timpul morţii Sale, Domnul nostru a suferit teribile torturi, după cum ştiţi; dar, după învierea Sa nimic nu Îl mai putea răni sau lovi. Suliţa nu mai putea să îi înţepe coasta, nici cuiele să îi rănească mâinile, ori spinii, pielea capului. La scurt timp după învierea Sa, Mântuitorul le-a apărut apostolilor în vreme ce Toma, unul dintre ei, lipsea (Ioan 20: 24). Când Toma s-a întors, ceilalţi apostoli i-au spus că îl văzuseră pe Domnul înviat dintre morţi, dar el nu îi credea, zicând: "Până când nu voi vedea găurile din mâinile şi picioarele Sale unde erau cuiele şi până când nu voi pune degetul meu pe coasta Sa, nu voi crede". Domnul nostru, Care ştie toate lucrurile, a ştiut şi acesta. A venit din nou, când Toma era de faţă şi i-a spus: "Toma, acuma pune mâna ta pe coasta Mea". Toma a strigat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!". El a crezut atunci, fiindcă a văzut. Dacă trupul Mântuitorului ar fi fost un trup obişnuit, punerea mâinii în rănile Sale i-ar fi provocat o mare durere, dar trupul acesta era impasibil.
Nu pare foarte ciudat că Toma nu a crezut ceea ce toţi ceilalţi apostoli i-au spus? Dumnezeu a permis asta. De ce? Pentru că, dacă ei er fi crezut cu multă uşurinţă, unii dintre duşmanii Domnului nostru ar fi putut spune că apostolii erau oameni simpli, dispuşi să creadă orice fără nici o dovadă. În acest fel, ei nu pot spune aşa ceva, fiindcă a existat unul dintre apostoli, Toma, care nu a vrut să creadă fără o dovadă de cel mai puternic fel. Altcineva, ne-am putea gândi, ar fi fost mulţumit cu vederea rănilor de pe trupul Mântuitorului nostru; dar Toma nu a vrut să dea crezare nici propriilor lui ochi, el a trebuit, de asemenea, să pipăie înainte de a crede, astfel arătând că apostolii nu s-au înşelat în nimic din ceea ce Domnul nostru a făcut în prezenţa lor, pentru care ei au avut mereu cele mai convingătoare dovezi.

După înviere, în cea din urmă zi, trupurile tuturor celor care se vor duce în Cer vor avea calităţile pe care le-am menţionat, adică vor fi trupuri glorificate.

Vorbind despre rănile Domnului nostru, trebuie spus ce înseamnă stigmatele, dacă vreodată aţi auzit sau citit despre ele. Au existat unele persoane în lume, desigur sfinţi, care au avut pe mâini, pe picioare şi pe coastă răni asemănătoare celor ale Domnului nostru, iar aceste răni le provocau dureri mari. Un exemplu, Sf Francisc de Assisi. Un alt exemplu: până la 1883, adică cu doar câţiva ani în urmă, trăia în Belgia o tânără fată pe nume Louise Lateau, care avea stigmatele. Avem cea mai deplină dovadă despre acest lucru, după cum se poate citi în istorisirea vieţii ei, care acum este publicată. Rănile ei i-au provocat dureri mari şi au sângerat în fiecare zi de vineri timp de mai mulţi ani. Era o croitoreasă cu un trup delicat şi trăia împreună cu mama şi surorile ei într-o sărăcie aproape continuă. A fost mereu de remarcat pentru pietatea ei, pentru răbdarea ei în suferinţă şi caritatea pentru cei bolnavi. Menţionez această tânără fată pentru că a trăit în vremea noastră şi a fost ultima persoană cunoscută a avea stigmatele, sau rănile Domnului nostru. Deci, dacă vreodată auziţi de stigmatele Sf Francisc sau de altele, veţi şti că înseamnă răni asemănătoare cu cele ale Domnului nostru lăsate pe trupul lor într-un fel miraculos. "Nemuritor"- înseamnă că nu va mai muri niciodată, aşa cum vom fi şi noi după Înviere.

"A treia zi". Nu au fost trei zile pline, ci părţile a trei zile. Să presupunem că cineva vă întreabă vineri seara cât este până Duminică. Veţi spune: Duminică e ziua a treia începând de acum. Veţi număra astfel: vineri o zi, sâmbătă două zile şi duminică trei zile. Aşa a fost şi cu Domnul nostru. El a murit vineri la aproximativ ora trei după amiaza şi a rămas în mormânt până duminică dimineaţa.

90. Î: Cât timp a stat Cristos pe pământ după învierea Sa?

R: Cristos a rămas pe pământ patruzeci de zile după învierea Sa, pentru a arăta că El cu adevărat a înviat şi pentru a-i instrui pe apostolii Săi.

După învierea Sa, Domnul nostru a rămas pe pământ patruzeci de zile, dar nu trebuie să ne gândim că a fost vizibil în tot acest timp. Nu. Nu a apărut oricui, ci numai anumitor persoane, şi nici lor nu le-a apărut mereu. El le-a apărut apostolilor şi altora în total de nouă ori. Cel puţin, ştim sigur că a apărut de nouă ori, deşi se poate ca El să fi apărut de mai multe ori. El arătat că "Adevărat a înviat" pentru că El a mâncat cu apostolii Săi şi a vorbit cu ei (Luca 24:42). S-a întâmplat după învierea Sa ca El să sufle asupra lor şi să le dea lor puterea de a ierta păcatele (Ioan, cap 20).


Concordat cum originale


Capitolul anterior Capitolul următor