Catehismul de la Baltimore


Lecţia 8: Despre patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru.
(partea I)


Patimile, adică suferinţele teribile ale Domnului nostru, au început la Cina cea de Taină şi au luat sfârşit cu moartea Sa. Joi seara, Domnul nostru a şezut, pentru ultima dată, împreună cu apostolii Săi iubiţi. Vorbise, mâncase, trăise împreună cu ei timp de mai bine de trei ani, iar acum lua ultima Sa masă cu ei, înainte de moartea Sa. El le-a spus atunci în ce fel urmează să sufere şi le-a spus că unul dintre ei Îl va trăda. Ei au fost foarte tulburaţi, pentru că doar Iuda ştia despre cine era vorba.

78. Î: Care au fost suferinţele lui Isus Cristos?

R: Isus Cristos a îndurat: sudoraţia hemoragică, o crudă biciuire, încoronarea cu spini şi crucificarea.

După Cina cea de Taină, Domnul nostru a mers cu apostolii Săi într-un loc aflat imediat în afara Ierusalimului, oraş de care era despărţit printr-un pârâu. El le-a spus celor trei apostoli: Petru, Iacob şi Ioan să stea la intrarea în acel loc să vegheze şi să se roage, în timp ce El a înaintat mai departe în Grădina Măslinilor, sau Ghetsemani, după cum se numea acel loc şi, aruncându-se la pământ, s-a rugat stăruitor şi intens; apostolii au adormit.

Noi vedem adesea oameni care se află într-o mare supărare sau spaimă că se acoperă cu o transpiraţie rece. Agonia din grădină a Domnului nostru a fost atât de intensă, încât picături mari, nu de sudoare, ci de sânge, au ieşit din fiecare por şi s-au scurs pe pământ.

Sunt trei motive pentru care a avut loc această agonie înspăimântătoare:
  1. Cunoaşterea limpede şi sigură a suferinţelor care urmau să fie suportate în curând. Dacă ar urma să fim daţi morţii chiar mâine şi am cunoaşte exact felul morţii noastre şi suferinţa pe care va trebui să o îndurăm, cât de mare va fi teama noastră! Domnul nostru, cunoscând toate lucrurile, cunoştea în detaliu ce urma să sufere. Mai mult decât atât, suferinţa Lui a fost mai mare decât ar putea fi a noastră, chiar dacă am suferi o moarte de acelaşi fel: aceasta, doarece trupul Său era perfect, prin urmare mai susceptibil faţă de durere în comparaţie cu al nostru. O rană a ochiului, din cauză că aceasta e o parte mai delicată şi sensibilă a trupului, ne provoacă o durere mai mare decât o rană a piciorului sau mâinii. Deci, toate părţile trupului Domnului nostru fiind atât de sensibile şi perfecte, putem cu greu să ne imaginăm torturile înspăimântătoare la care Domnul nostru a fost supus; numai gândul la ele I-a provocat asemenea agonie.
  2. Păcatele trecute, prezente şi viitoare ale tuturor oamenilor. El cunoaştea toate lucrurile, aşa cum am spus şi, privind spre lume înapoi în timp, ştia toate păcatele comise cu gândul, cuvântul şi fapta, din timpul lui Adam şi până la El: vederea tuturor acestor ofense împotriva Tatălui Său era de o mare tristeţe.
  3. Privind înainte a văzut cât de puţine persoane vor trage folos din toate suferinţele pe care era pe cale să le îndure. El a văzut toate păcatele care vor fi comise din momentul morţii Sale până la sfârşitul lumii. Ne-a văzut şi pe noi păcătuind, şi pe toţi ceilalţi. Nu este nimic de mirare că a suferit atât de mult în acea grădină. Suferinţa acelei nopţi este numită "agonia Domnului nostru din Grădina Ghetsemani".
În acea noapte, Iuda, care Îl vânduse duşmanilor Săi, a venit cu o ceată numeroasă formată din soldaţi şi popor, cu săbii şi cu bâte, să Îl ia prizonier pe Domnul nostru. El nu a încercat să le scape, ci a stat aşteptându-i, deşi toţi apostolii Săi, care promiseseră să rămână cu El, au fugit. Apoi, soldaţii L-au dus pe Mântuitorul nostru la locuinţa preotului şef. Mai apoi i-au adunat pe preoţi şi au făcut un fel de proces, găsindu-l vinovat şi condamnându-l la moarte. Dar, în acea vreme, evreii nu aveau puterea, potrivit legii, să execute oameni. Deci, L-au trimis pe Domnul nostru la Pontius Pilat, guvernatorul roman, ca să îl condamne, pentru că ei erau sub puterea romanilor. Evreii au acţionat contrar legii lor în procesul Domnului nostru. Ei (1) L-au judecat noaptea şi (2) nu I-au permis martori ai apărării, ci chiar au folosit martori mincinoşi care să depună mărturie împotriva Sa, deci au acţionat contrar legii şi dreptăţii. Dimineaţa, devreme, L-au trimis la Pilat, care a poruncit să fie biciuit. Atunci au smuls hainele de pe El, L-au legat de mîini de un stâlp de piatră şi soldaţii L-au biciuit. Biciurile folosite de romani erau din piele împletită, cu bucăţi de os, fier sau oţel prinse în împletitură, astfel încât fiecare lovitură să lase carne deschisă. Este foarte probabil că acest fel de bici a fost folosit împotriva Domnului nostru, până ce fiecare porţiune a corpului Său a fost lovită şi însângerată, apoi L-au îmbrăcat la loc.

Când o haină e pusă peste o rană proaspătă, sângele se va închega în aceasta şi va face ca haină să devină aderentă de carnea sfârtecată. Hainele Domnului nostru, astfel saturate cu sângele Său, au devenit aderente de trupul Său rănit, iar când au fost smulse din nou au provocat dureri de nedescris. Apoi, soldaţii, deoarece Mântuitorul spusese că El este rege - cu înţelesul de rege spiritual - L-au dus într-o încăpere mare, unde şi-au bătut joc de El. I-au făcut o coroană cu spini mari şi ascuţiţi, au aşezat-o pe capul Său şi au înfipt-o până la nivelul sprâncenelor folosindu-se de un băţ cu care au lovit-o: fiecare lovitură făcând ca spinii să se adâncească în pielea capului şi făcând ca sângele să se scurgă pe sfânta Sa faţă. Apoi, din nou au dat jos hainele, deschizându-i rănile dureroase. Deoarece regii purtau haine de culoare purpurie, L-au îmbrăcat cu o haină veche de purpură, făcându-L rege în batjocură. Treceau prin faţa Lui şi îngenunchiau, luându-L în râs. L-au lovit peste faţă şi L-au scuipat, şi totuşi Domnul nostru răbdător nu a scos un cuvânt ca să se plângă. Apoi L-au îmbrăcat din nou cu hainele Sale, iar Pilat a întrebat poporul ce să facă cu El, iar poporul a strigat: "Răstigneşte-L!". Era atunci vineri dimineaţa, probabil orele 10 sau 11. Au făcut o cruce din grinzi groase, I-au aşezat-o pe umeri şi L-au forţat să o ducă spre Calvar, locul execuţiei, aflat chiar în afara oraşului, deoarece nu era permisă nici o execuţie în oraş. Domnul nostru nu mâncase nimic de joi seara şi, după toate câte le suferise şi după pierderea de sânge, trebuie să fi fost foarte slăbit vineri la orele 11. Fiind slăbit, a căzut de mai multe ori sub povara Crucii. Suferinţa Sa a fost şi mai mare văzând-o pe Sfânta Sa Maică Sa privindu-L. Ajungând pe Calvar, I-au luat hainele şi le-au rupt şi L-au fixat în cuie pe Cruce, bătând cuiele prin palmele şi picioarele Sale. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 12. De la 12 la 3 după amiaza, Domnul nostru a atârnat pe Cruce, cu o mare mulţime dintre duşmanii Săi bătându-şi joc şi spunând cuvinte grele. Până şi cei doi tâlhari care erau crucificaţi odată cu El L-au insultat, deşi unul dintre ei s-a căit şi a fost iertat înainte de moarte. Biata Maică a Domnului şi câţiva dintre prietenii Săi stăteau la o mică distanţă şi au fost martori la tot ce se întâmpla. Când Domnului nostru I S-a făcut sete, cei care Îl executau i-au dat să bea oţet. La ora 3 a murit şi a fost un cutremur şi o întunecare, încât oamenilor li s-a făcut frică.

Poate că veţi întreba: cum au putut acei soldaţi să fie atât de cruzi? Ei erau romani, iar în acele vremuri erau oameni, care se numeau gladiatori şi care obişnuiau să lupte cu săbii înaintea împăratului şi a poporului adunat, aşa cum fac astăzi actorii, spre distracţia audienţei. Oameni care se puteau bucura de asemenea scene cu oameni care se hăcuiau unii pe alţii în lupte pe viaţă şi pe moarte, cu greu puteau fi mişcaţi văzând pe cineva biciuit. De asemenea, în anii de început ai creştinismului, în timpul persecuţiilor, împăraţii obişnuiau să dea poruncă să fie aruncaţi creştinii în faţa animalelor sălbatice, în prezenţa poporului care aplauda aceste scene oribile. Astfel de oameni, care văzuseră de atâtea ori execuţii, nu erau de loc deranjaţi de încă o execuţie, chiar făcută în cea mai terbilă formă.

79. Î: În ce zi a săptămânii a murit Cristos?

R: Cristos a murit în Vinerea Mare.

"Vinerea Mare" se numeşte, de atunci, astfel.

80. Î: De ce se numeşte acea zi "Mare", dacă în acea zi Cristos a suferit o moarte atât de chinuitoare?

R: Numim "Mare" acea zi în care Cristos a murit, fiindcă El, prin moartea Sa, a arătat marea Sa iubire pentru oameni şi a împlinit actul Răscumpărării.

81. Î: Unde a murit Cristos?

R: Cristos a murit pe Muntele Calvar.

"Muntele Calvar" este un mic deal în afara Ierusalimului. În fiecare oraş exista o închisoare sau un loc special în care criminalii erau executaţi. Dar, deoarece marele Templu al lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, oraşul însuşi era numit Oraşul lui Dumnezeu, fiindcă în Templu, Dumnezeu vorbea preoţilor în Sfânta Sfintelor. Templul era împărţit în două părţi: una dintre ele, oarecum asemenea corpului principal din bisericile noastre, se numea Sfânta, iar cealaltă, în care se păstra Chivotul Legii, se numea Sfânta Sfintelor. Avea aproximativ aceeaşi relaţie cu Templul pe care o are la noi altarul şi sanctuarul cu biserica. Chivotul Legii era o cutie de circa patru picioare lungime, două picioare şi jumătate înălţime şi două picioare şi jumătate lăţime, alcătuită din lemn nobil şi superb ornată cu aur. În interiorul ei se aflau tablele de piatră pe care erau scrise Poruncile lui Dumnezeu, precum şi toiagul pe care Aaron - fratele lui Moise - l-a prefăcut într-un şarpe în faţa regelui Faraon, o cantitate din mana cu care poporul a fost hrănit în mod miraculos în timpul călătoriei sale de 40 de ani prin deşert, când a fugit din Egipt. Toate aceste lucruri erau simboluri ale religiei adevărate. Chivotul însuşi era simbol al tabernacolului, iar mana preînchipuia Sfânta Euharistie. Sfânta Sfintelor era ascunsă poporului de un văl. Numai Marele Preot avea permisiunea să intre în acel loc sacru şi numai o dată într-un an. Vălul, numit Vălul Templului, care ascundea acea Sfântă a Sfintelor, deşi lucrurile menţionate mai sus nu se mai aflau acolo, a fost sfâşiat când Domnul nostru a murit pe Cruce (Matei, 27:51); deoarece după moartea Sa nu mai era nevoie de simboluri: după moartea Sa avem tebernacolul însuşi şi adevărata mană, adevărata pâine cerească, adică Trupul Mântuitorului nostru.

Vălul a fost înlăturat şi pentru a arăta că Dumnezeu nu va ma rămânea în Templu, ci se va afla în viitor numai în Biserica Creştină. În baza tuturor acestor lucruri, deci, Ierusalimul se va numi Oraşul Sfânt şi nici un criminal nu va mai fi executat acolo, ci va fi dus pe Calvar, care se traduce ca locul tigvelor, acolo fiind executat. Să ne îndreptăm atenţia asupra următorului lucru: dacă evreii arătau un atât de mare respect şi deferenţă pentru Chivotul ce conţinea numai simbolurile Sfântului Sacrament, cum ar trebui să ne purtăm în prezenţa tabernacolului de pe altar, care conţine însuşi Sfântul Sacrament!

82. Î: Cum a murit Cristos?

R: Cristos a fost fixat cu cuie pe o cruce şi a murit răstignit între doi tâlhari.

"Doi tâlhari," pentru că cei care L-au omorât s-au gândit că aceasta ar face ca moartea Lui să fie mai vrednică de dispreţ, făcându-L egal criminalilor de drept comun. Unul dintre cei doi tâlhari, numit tâlharul penitent, s-a căit pentru păcatele lui şi a primit de la Domnul nostru iertarea înainte de moartea sa. Celălalt tâlhar a murit în păcat. Scriitorii sfinţi ne spun că unul dintre cei doi tâlhari a fost mântuit pentru a se da bieţilor păcătoşi speranţă şi pentru a-i învăţa că ei îşi pot salva sufletul în chiar ultimul moment al vieţii lor, cu condiţia să le pară din inimă rău pentru păcatele lor şi să implore iertarea lui Dumnezeu pentru ele. Celălalt tâlhar a rămas şi a murit impenitent, pentru ca păcătoşii să se teamă să amâne convertirea lor până în ultimul ceas înainte de moarte, astfel având prezumţia nesăbuită a îndurării lui Dumnezeu. Persoanele care, cu voinţă, amână convertirea lor şi căinţa pentru ultimul moment, trăind vieţi rele cu speranţa unei morţi bune, pot să nu primească harul de a se căi în ultimul moment, ci pot, aşa cum a făcut nefericitul tâlhar, să moară aşa cum au trăit: în stare de păcat.

83. Î. Pentru ce Cristos a suferit şi a murit?

R: Cristos a suferit şi a murit pentru păcatele noastre.

Nu era necesar pentru Mântuitorul nostru să sufere atât de mult, dar a făcut-o pentru a ne arăta cât ne mult El ne-a iubit şi cât de mare valoare pune pe sufletele noastre. Vai! Noi nu dăm sufletelor noastre valoarea pe care Cristos a dat-o, uneori le vindem pentru o simplă iluzie: o plăcere de o clipă. Ce păcat!

84. Î: Ce lecţie ne oferă suferinţele şi moartea lui Cristos?

R: Din suferinţele şi moartea lui Cristos învăţăm marele rău al păcatului, cât de mult Dumnezeu îl urăşte şi necesitatea satisfacţiei penrtu el.

Învăţăm "marele rău al păcatului" şi din mizeria pe care a adus-o lumii; "cât de mult Dumnezeu urăşte păcatul" din pedeapsa pe care a dat-o îngerilor răi şi primilor noştri părinţi pentru el şi, în fine, "necesitatea satisfacţiei" din aceea că Dumnezeu a permis iubitului şi unicului Săi Fiu să sufere moartea pentru păcatele altora.


Concordat cum originale


Capitolul anterior Capitolul următor